„Tot ce-ai vrut sa afli despre psihanaliza relationala, dar ai fost prea confuz ca sa intrebi” – Philip Ringstrom, PhD

[Traducere de Isabella Prodan]

Școala Relațională este o „comunitate a celor care nu au nimic în comun”.

„Psihanaliza relațională ar trebui considerată școala de mijloc a psihanalizei americane.”

Charles Spezzano

 

Prefață: În cele de mai jos, urmează o serie de întrebări și de răspunsuri pe care le-am adunat de-a lungul anilor, când am fost întrebat de studenți și de colegi ce presupune psihanaliza relațională.

Ce este psihanaliza relațională?

Psihanaliza relațională este mai mult o perspectivă, decât o teorie în sine. Unii autori au preferat s-o gândească printr-o serie de întrebări, dintre care cea mai persistentă a fost, probabil, întrebarea lui Steve Mitchell: Ce trebuie să presupunem a fi adevărat, pentru ca orice formulare particulară să fie adevărată?

Psihanaliza relațională a fost descrisă atât în termeni de psihanaliză „r”elațională, cât și „R”elațională. Prima se referă la toți cei care o pun pe seama multora dintre inițiatorii de bază ai mișcării relaționale în psihanaliză, în timp ce a doua implică un cumul de idei pe care le-au dezvoltat între ei primii autori ai psihanalizei relaționale. Din rațiuni de simplificare, cele care sunt descrise în continuare sunt relevante pentru ambele tipuri de psihanaliză, „r” și „R”, fără încercarea de a discrimina între ele, lucru care este dincolo de scopul sau de intenția acestui material.

Psihanaliștii relaționali provin dintr-o serie de medii analitice tradiționale. Aici intră cele interpersonale (sullivaniene), freudiene, kleiniene, winnicottiene/ bioniene, jungiene, lacaniene, kohutiene, persuasive și tradiționale. Toate au însă în comun poziția „meta-teoretică” datorată influenței reciproce și proceselor de reglementare relevante pentru modelul psihologic „bipersonal”. La nivel „meta-teoretic”, conceptul de „relaționalitate” este sinonim cu „contextualitatea” (Fosshage, 2003; Ringstrom 2010b). Până una alta, chiar și relaționalii care continuă să creadă în idei precum „teoria pulsiunii” susțin ferm că explorarea pulsiunii trebuie făcută în funcție de contextul care face să fie stimulată sau inhibată respectiva „pulsiune”.

O perspectivă filosofică importantă a relaționalilor este că orice analiză este încărcată de poziții dialectice, adică de o confruntare între „contrarii”. Printre acestea se numără dileme referitor la „interior vs exterior”, la „modelul psihologic unipersonal vs cel bipersonal”, „intrapsihic vs interpersonal” sau „realitate vs fantasmă” și așa mai departe.

Perspectiva relațională nu presupune împăcarea cu perspectivele de tip „sau-sau” și nici împăcarea cu ideea de „a avea de ales”, ci presupune cuprinderea contrariilor. Cu alte cuvinte, e vorba de a cultiva o perspectivă de tipul „atât…, cât și…”.

De exemplu, cum să faci să vezi idealizarea atât ca având o funcție în dezvoltare, cât și una defensivă? Sau cum de agresivitatea poate să fie atât o reacție la circumstanțele contextuale, cât și instinctuală?

Desigur, teoria stărilor multiple ale sinelui este esențială pentru ca relaționalii să înțeleagă aceste aparente contradicții. Ea susține că, pe când o stare a sinelui folosește, de exemplu, idealizarea, în scopul dezvoltării, o alta o folosește din rațiuni defensive. Sau, altfel spus, chit că împrejurările pot da naștere unei reacții agresive, agresivitatea e, totodată, în sine, o „forță instinctuală”.

Pe scurt, acceptând haosul, complexitatea și teoria sistemelor dinamice neliniare, relaționalii susțin că nu „trebuie să alegem”, ci că trebuie să ne străduim să înțelegem complexitatea intrinsecă ce se produce atât în interiorul, cât și între experiențele subiective și cadrele subiective de referință ale analizandului și analistului.

Prin urmare, acestea trebuie înțelese atât în relație cu participarea ambelor părți, cât și ținând cont de concepte specifice simțului profund personal de subiectivitate al fiecăruia, ca libertatea de alegere, responsabilitatea, voința și, bineînțeles, inconștientul.

Adesea, asta duce la o înțelegere mai anevoioasă a obiectivelor fiecăreia dintre părțile implicate în contractul analitic. Adică cine și ce miză are în condițiile unui context clinic specific, care are necunoscutele lui? În general, deși nu întotdeauna, miza este mai mare pentru pacient, decât pentru terapeut, de unde și ideea că terapia psihanalitică este mai degrabă un proces asimetric, în ciuda componentei sale intrinsec relaționale.

Cum ați defini enactmentul?            

Una dintre cele mai bune și mai timpurii definiții ale enactmenturilor le numește „tiparele recurente de comportament care servesc la actualizarea configurațiilor nucleare sine-obiect care constituie caracterul unei persoane. Astfel de tipare comportamentale pot include și faptul de a le induce celorlalți să acționeze în moduri predeterminate, creându-se, așadar, un izomorfism tematic între cerința subiectului și câmpurile interpersonale.” (Atwood și Stolorow, 1984, p. 91; 2014, p. 71) . (În paranteză fie spus, această definiție ilustrează fenomenologic o perspectivă foarte post-modernistă a ceea ce analiștii relaționali contemporani văd ca „identificare proiectivă”).

Fascinant la această definiție a enactmentului este că transformă limbajul „proiecției” (prin care este transportată o parte a pacientului „în” analist) în limbaj al comunicării (atât a afectului, cât și a teoriei informațiilor) legat de cum îi pot fi induse celuilalt, în timp, stări experiențiale.

O formulă fundamentală pentru mijloacele de influențare umană – ca seducția, vânzările, serviciile premium din restaurantele și hotelurile exclusiviste, mișcările evanghelice, precum și nenumăratele forme coercitive de influență prin care sunt induse intenționat stări de rușine, de vinovăție, o imagine de sine negativă, precum și, desigur, experiența stării de bine. Aceste procese sunt, toate, parte integrantă a dinamicilor comune vieții de familie în care „politica” de alegere și de luare a deciziilor autonome este adjudecată sau zădărnicită. Oricum, ce este problematic la această definiție – dintr-o perspectivă relațională – este  linearitatea sa, adică deducția „cauză/efect”.

Din punct de vedere relațional, formula „proiecție/inducție” este înțeleasă ca aparținând atât analistului, cât și analizandului. Ca să dăm doar un exemplu din multitudinea autorilor relaționali, Hoffman (1994) specifică modul în care teoria analistului poate deveni versiunea sa de „identificare proiectivă”, adică proiecția „teoriei minții” analistului, cu care analizandul ajunge să se identifice. Să ne gândim puțin la vorba: De ce analizanzii freudieni au vise freudiene” și analizanzii jungieni, vise jungiene”?          

Deci, din perspectivă relațională, contează în mod esențial să fie recunoscută contribuția analistului la enactmenturi – cel puțin la fel de mult ca a pacientului. Într-adevăr, putem argumenta că recunoașterea de către analist a implicării sale în enactment deschide o poartă care permite rezoluția a ceea ce se juca de ambele părți, prin „regăsirea fiecăruia în celălalt”, prin „recunoaștere mutuală”. (Pentru o analiză mai profundă a influențelor bilaterale ale „enactmenturilor”, a se vedea discuția de mai jos: „Identificarea mutuală inductivă”.)

Mai punctual însă, enactmentul implică reproducerea a ceea ce este inaccesibil reflecției analitice, situându-se deci în afara” acordajului sau a interpretării empatice/ introspective. De obicei, enactmenturile presupun fenomene „implicite”, „neexprimate”, „pre-reflexive”, care se produc atât pentru analist, cât și pentru analizand. În genere, aceștia „pun în scenă” ceva într-o manieră care, de preferat, va fi înțeleasă cumva.

O altă modalitate de a explica enactmenturile este prin aceea că au o formă cvasi-„dramatică” – de „scenetă”, dacă vreți – care înfățișează cuplul analitic ca având ceva de asimilat și ceva de demontat, trebuind neapărat să le dea un sens, ca să nu se ajungă la impas. Fiecare parte trebuie să-și aducă propria contribuție la enactment, ceea ce îi plasează dincolo de „negarea reciprocă” și face posibilă „recunoașterea reciprocă” (vedeți mai jos, pentru elaborarea acestor concepte). Prin implicarea ambelor părți în enactment, analistul are, la rândul său, șansa să afle mai multe despre el. După cum scriu Slavin și Kriegman (1998), „și analistul trebuie să se schimbe”.

Se spune adesea că, dacă analistul rămâne efectiv prins în „dimensiunea repetitivă” a transferului, nu are cum să se producă enactmentul. Această situație de nedorit echivalează cu faptul de a conduce spre San Francisco uitându-te numai în oglinda retrovizoare. Enactmentul face loc imprevizibilului, neașteptatului și, mai ales, expune ceea ce NU poate fi surprins prin dialog. Și asta pentru că avem de-a face cu domeniile implicite ale comunicării (atât pentru analist, cât și pentru analizand), și nu cu cele explicite, de obicei.

Pe scurt, enactmenturile sunt, pur și simplu, parte din țesătura contractului și a discursului psihanalitic (Renik). Din experiența mea, fiecare enactment „perlaborat” face cât sute de momente de ajustare empatică „fină”, care este totuși esențială pentru ca terenul intersubiectiv-relațional să cuprindă suficientă încredere, astfel încât enactmenturile să fie rezolvate în moduri cât se poate de sănătoase. De reținut că enactmenturile sunt critice pentru că aduc în analiză probleme de autenticitate, mai ales atunci când, dincolo de toată mărinimia „ajustării” empatice sau de corectitudinea „interpretărilor”, impactul reciproc e nul. Impactul dă influența. În impact recunoaștem „a treia forță” a evoluției psihanalitice, și anume adăugarea colaborării și a negocierii pe lângă rutele consacrate ale interpretării și ajustării empatice.

Aceasta este radicala schimbare de perspectivă din psihanaliză pe care o facilitează orientarea relațională, una destul de unică, în fapt.

Ce reprezintă „terțul”, după Jessica Benjamin?        

Prefer să răspund, în primă fază, la această întrebare, prin cuvintele lui Ogden referitor la „terțul psihanalitic” așa cum sunt surprinse în, probabil, cea mai bună introducere făcută unui text psihanalitic (atât eu, cât și Steve Mitchell am împărtășit acest citat ca unul favorit), după cum urmează :

„Tu, cititorule, trebuie să-mi permiți să pun stăpânire pe tine, pe gândurile tale, pe mintea ta, de vreme ce nu am altă voce, decât a ta, cu care să vorbesc. Dacă vrei să citești această carte, trebuie să-ți dai voie să-mi gândești gândurile, iar eu să-mi dau voie să devin gândurile tale, și atunci niciunul dintre noi nu va mai putea pretinde că gândul său este creația lui proprie, exclusivă… În experiența lecturii e creat un al treilea subiect, care nu este reductibil nici la scriitor, nici la cititor.” (Ogden, 1994 – cursive adăugate)

Ogden ne arată că toate textele sunt angrenate și transformate de către cititor, astfel încât textul în sine nu mai aparține exclusiv nici autorului, nici cititorului. Se petrece ceva mult mai complex. Este vorba de influența pe care o are fiecare „minte” asupra alteia, iar din acest angrenaj complex rezultă ceva care se situează „dincolo” de ceea ce oricare dintre ele ar putea concepe. Angrenajul lor duce la dezvoltarea unui „al treilea” element de comunicare și de înțelegere reciprocă, deși acesta apare adesea în primul rând inconștient, de unde și ideea relaționaliștilor de „inconștient relațional”.

Cu toate că referirea lui Ogden este la lectură, ideea lui poate fi extinsă și pentru cuplul analitic, stipulând că ceea ce constituie obiectul confruntării în cadrul diadei nu aparține niciunei părți, în orice caz, nu într-un sens exclusiv. Abordez acest fapt mult mai detaliat în analiza pe care o fac mai departe, asupra locului pe care-l are „improvizația” în raport cu terapia psihanalitică, dar ȘI în raport cu opusul său, „identificarea mutuală inductivă” (a se vedea mai jos).

De asemenea, Benjamin formulează o multitudine de configurații ale „terțialității” („al-treilea-din-unitate”, „unul-din-terțialitate”, „terțul  moral”, și așa mai departe — pe toate acestea le abordez în noua mea carte, A Relational Psychoanalytic Approach to Couples Psychotherapy). În termeni mai generali, sensul pe care îl atribuie Benjamin acestei „terțialități” implică fenomenul inefabil a două subiectivități care își dispută autoritatea asupra poziției de pe care se recunosc reciproc. Acest lucru presupune interrelaționarea subiect-subiect (spre deosebire de cea subiect-obiect), dar izvorăsc din poziția mai profundă și ineluctabilă potrivit căreia angajamentul intersubiectiv — în special în forma sa cea mai brută (ne-reflexivă) — cuprinde un potențial sporit ca cei doi să se identifice greșit unul pe celălalt. Iar când miza legat de dezacordul lor e mare, e ca și cum ai pune „gaz pe foc”. Acest ultim fenomen ar putea fi considerat ca „terțialitate negativă” (sau, după cum o numește Ringstrom (2001), „terțialitatea nocivă”), în care diada se rotește în cerc într-o „complementaritate reversibilă” (Benjamin, 2004), adică se schimbă între ele pozițiile de „dominare și supunere”, rolurile de „cel care face” și „cel căruia i se face”. Cel „dominant”, apropo, este cel al cărui mod de mentalizare (crearea de simboluri și sens) predomină.

Se pune problema dacă „spațiul mental” este deschis pentru asumarea și negocierea diferențelor (inclusiv pentru asumarea confruntării cu „ceea ce nu e negociabil”) sau cade pe seama fiecărui partener să se lupte pentru realitatea sa psihică, într-o bătălie care pare „pe viață și pe moarte” pentru sănătatea propriei minți. (Să ne gândim la George și la Martha, din „Cui îi este frică de Virginia Woolfe?”.) Așa se face că „dominarea și supunerea” specifice modurilor de mentalizare sunt pervazive în momente de criză intersubiectivă (ca episoadele cumplite de „negare reciprocă”), și asta e valabil uneori și pentru analist, și pentru analizand. Am inclus aceste idei în cartea mea cu privire la terapia de cuplu, referindu-mă la „relația (cuplului) care are o minte proprie”.

Câteva observații de final ar fi că Ogden își asumă poziția tradiționalistă a analistului care-și „subjugă” propria realitate celei a pacientului. Acest lucru respectă tradiția analitică a abstinenței, neutralității și anonimatului, adică „cei trei piloni analitici” („idealuri”) ai terapiei, în „pregătirea pentru interpretare”. Din anumite puncte de vedere psihanalitice contemporane, acest fapt implică reducerea alterității analistului la rolul de „acordaj afectiv”.

Latura radicală a psihanalizei relaționale pare să aprecieze un pic mai mult investiția în „amestecarea lucrurilor”. Prin urmare, cred că inovația terapiei relaționale se găsește în improvizație, după cum atestă și Daniel Stern (2007), care scrie:

„Viziunea improvizațională este pasul care urma logic în domeniu. În ultimele decenii, am văzut aplicarea teoriei haosului și a complexității, împreună cu teoria sistemelor dinamice, care ne deschid ochii clinici spre diferite caracteristici ale situației terapeutice, ca: accentul pus pe proces; măsura aproximativ egală a contribuției pacientului și a terapeutului, și anume noțiunea de co-creativitate; imprevizibilitatea legată de ce se poate întâmpla într-o ședință, în orice moment, inclusiv așteptarea pentru aspecte emergente; accentul pus pe momentul prezent al interacțiunii; și nevoia de spontaneitate și de autenticitate, pe parcursul procesului.” (p. 101)

Conform acestui ultim model, analistul nu se mai delimitează de experiențele personale, ci le utilizează pentru a simula și pentru a se juca cu materialul emergent din terapie. Acest lucru cultivă episoade de „recunoaștere reciprocă” și de „terțialitate”, deși „atrage”, de asemenea, lesne și fenomenul „enactment-urilor”, sau „identificarea mutuală inductivă”, cum prefer eu s-o numesc.

Ca o notă finală, Benjamin pare să nu accepte atât de ușor punctul de vedere al lui Ogden, privind „subjugarea”, considerând că asta ar echivala prea mult cu asumarea de către analist a unei poziții de „supunere”.  Cu toate acestea, în fața impasurilor rezultate din enactment-uri, Benjamin, via Ghent (1990), ar susține ideea de „predare”. Pentru a înțelege ușor „supunerea” vs „capitularea”: prima implică „supunerea” individului FAȚĂ DE voința celuilalt, pe când a doua implică „capitularea” individului DINTR-o poziție mai egoistă și mai orgolioasă. Ce diferență face o prepoziție!?!

Cum explicați identificarea mutuală și ce înțelegeți prin polarizările recunoaștere și negare?          

Din păcate, se produce o eroare teribil de comună și, deci, o denaturare a conceptului de „recunoaștere mutuală”. Interpretarea greșită pleacă de la ideea că „recunoașterea mutuală” implică neapărat identificarea nevoilor narcisice ale analistului și implicarea lor în terapie. Nimic mai neadevărat.

„Recunoașterea mutuală”, cel puțin din perspectiva lui Benjamin și a celor mai mulți relaționali, este lipsită de sens în absența opusului ei, „negarea mutuală”. Poziția relațională este că, de vreme ce fiecare dintre noi pe de o parte își descoperă și pe de altă parte își creează propriul simț subiectiv al realității, putem ajunge frecvent în contradicție unul cu celălalt. Aceasta se petrece în special în formele fantasmelor de omnipotență, la care suntem toți susceptibili și pentru care se pune întrebarea: „cine deține controlul și responsabilitatea” pentru „realitatea” în care ne înscriem amândoi?

Omnipotența ne predispune la a crede în propriile noastre convingeri și, atunci când „convingerile de ordin emoțional” (Orange, 1995) interpretează greșit subiectivitatea celuilalt, îl „negăm”. Cu toate acestea, în măsura în care trebuie să credem în convingerile noastre, perspectivele diferite ale celorlalți pot ajunge să fie simțite ca amenințătoare.

Perspectiva relațională aderă la poziția potrivit căreia atât analistul, cât și analizandul pot, în diferite momente ale terapiei, să se simtă amenințați și, prin urmare, să revină la căile vechi, la familiar – inclusiv la fantasma omnipotenței și la convingerea emoțională. Revenind la ceea ce ne este familiar, avem tendința de a interpreta greșit subiectivitatea celuilalt.

Ba chiar adesea ajungem implicit, inconștient, să-i „inducem” celuilalt să devină „familiar”, decontextualizând astfel reciprocitatea experienței noastre într-un mod care începe să ne „obiectiveze” unul pe celălalt, adică ne transformăm reciproc în „obiecte”. (Aceasta este „identificarea mutuală inductivă” – pentru o definiție mai complexă, vedeți mai jos).

Acest lucru capătă o relevanță crucială în terapia psihanalitică atunci când atât transferul cât și contratransferul sunt predispuse la „reificarea” celuilalt, și anume „consolidarea” analistului sau a analizandului într-un anumit rol. Rolul în care este distribuit unul creează, din păcate, o realitate de tipul „ca și cum” — uneori o experiență de tipul „non-mine” (Stern, 2011) — pentru fiecare dintre părți, prin care cultivă, mai departe, profeții ce se autoîmplinesc, până într-acolo încât, cu cât îl vom trata mai mult pe celălalt în maniera „ca și cum”, cu atât mai repede ajungem să ne consolidăm reciproc în vederea adoptării acestei versiuni a realității. Acesta este motivul pentru care a scris Bromberg (1998) că „identificarea proiectivă este o stare precursoare enactment-urilor”.

Construcția „ca și cum” este ceea ce trebuie să „distrugem” pentru a descoperi subiectivitatea reală a celuilalt. Aceste idei trimit la noțiunea de „deziluzionare” a lui Winnicott, în cazul căreia copilul trebuie să încerce să distrugă fantasma de tipul „ca și cum” pe care o are față de mama lui (celălalt), pentru a o descoperi apoi sub forma unui subiect real și independent de fantasma pe care o avea despre ea. În terapie, aceasta ține de perlaborarea transferului. Asemenea unui copil, analizandul trebuie să provoace „celălalt/ analistul (mama)” într-un mod care amenință s-o „distrugă”, pentru a realiza apoi că „distrugerea” a lăsat în urmă o persoană intactă (un subiect) care nu este distrus, ci, din contră, rămâne curios și implicat. Toate acestea sunt înțelese mai târziu prin ceea ce Pizer (1998) numește „negociere”, care implică „negocierea” perspectivelor separate, fără a degenera nici în „îngemănare” și fuziune, nici în dezastruoasa situație opusă, a diferențelor ireconciliabile dintre părți.

Ce este identificarea mutuală inductivă și ce rol deține în improvizație?           

La fel cum „recunoașterea mutuală” nu prea are sens fără oponenta sa dialectică, „negarea mutuală”, nici „identificarea mutuală inductivă” nu înseamnă mare lucru fără opusul său dialectic, „improvizația”. Prin urmare, voi discuta mai întâi despre improvizație.

Improvizația își însușește provocarea prin care i-a prezentat Winnicott (1971) pe psihanaliști. El a scris:

„Dacă terapeutul nu se poate juca, atunci nu este potrivit pentru a lucra. Dacă pacientul nu se poate juca, atunci trebuie făcut ceva pentru ca acesta să devină capabil să se joace, și abia apoi poate începe psihoterapia.”

Jocul poate fi interactiv, dar poate fi și o simplă stare de spirit. Eu mă întreb  des în anumite momente ale sesiunilor analitice: „Ne-am pierdut, oare, capacitatea de a ne juca cu idei și sentimente și, mai important, mi-am pierdut eu această capacitate?” Dacă da, simt cum ne îndreptăm spre „identificarea mutuală inductivă”. Dar acum haideți să aflăm totuși mai multe despre improvizație.

Spiritul jucăuș al improvizației este un proces aditiv, altfel spus contribuțiile fiecărui participant se bazează pe cele anterioare. Unul dintre participanți spune ceva sugestiv despre versiunea sa asupra realității, adică descrie relația lor și ce se întâmplă între ei. Apoi celălalt construiește mai departe, printr-o formulă de tipul „da/ și”, care transmite automat: „Sunt de acord cu ceea ce spui și am chiar și un alt gând spontan și un alt sentiment propriu legat de asta.” Și tot așa, participanții încep să se joace între ei într-o manieră care le prilejuiește ceea ce Bollas înțelege ca proces bi-direcțional de „asociere liberă”. Acesta este diferit de linearitatea pacientului care generează informații, în baza cărora analistul stabilește, în timp, cea mai importantă interpretare sau se angajează într-o reacție de acordaj empatic optim.

În acest „du-te-vino” al improvizației, analistul și analizantul „atrag surpriza” (Stern, 1997) și încep să cultive episoade de „inconștient relațional”, precum și de „terțialitate”. Dacă ar fi să numim o caracteristică specifică alteoriei complexității puse în practică, atunci aceasta este improvizația!

Spre deosebire de improvizație, constrângerea rolului în psihanaliză presupune un proces diferit, unul pe care l-am descris ca „identificare mutuală inductivă”. Aceasta se suprapune în mare măsură cu constructul relațional al enactmentului, precum și cu modalitățile bidirecționale ale identificării proiective[1].

Improvizația se întrerupe în special când cedează spiritul de joacă. Acest lucru se întâmplă când una dintre părți devine anxioasă legat de unde îi vor duce vicisitudinile rolului. De exemplu, ceva din jocul lor îi face să simtă „o apropiere prea mare”, „că au depășit limitele” sau incitarea la „tabuuri incestuoase”, creând un conflict între stările multiple ale sinelui, inducând temeri de abandon, declanșând asociații deja dezvăluite la traume și/sau identificări deja formulate. Orice e posibil. Atunci când se declanșează anxietatea la una dintre părțile implicate, adaptarea inconștientă este să revină la modalitățile familiare (deși profund inconștiente) ale „scriptului” și inducerii celuilalt în „identificarea de rol” cu „personaje” care fac parte integrantă din matricea relațională sine-obiect. Tocmai în lumina unor asemenea matrice relaționale pentru una sau pentru ambele părți se actualizează climatul „recunoașterii reciproce” și încrederea. După cum am menționat deja, din experiența mea, momentele de „identificare inductivă mutuală” (sau enactment-urile) rezolvate fac cât sute de momente de fină ajustare empatică.

Ce se înțelege prin „stări multiple ale sinelui” și ce funcție au în psihanaliza relațională?      

Încă de la începuturi, psihanaliza a jonglat cu ideea de compartimentare a personalității umane. De exemplu, Freud a împărțit mintea umană în mai multe moduri, ca în modelul tripartit al id-ului, eului și supraeului, sau în modelul numit de el conștient, preconștient și inconștient; asta pe lângă alte tipologii de compartimentare. Comparativ, relaționalii sunt de acord că oamenii au tendința de a experimenta stări multiple ale sinelui (deși, cel mai adesea, inconștient), fiecare reprezentând „asocieri între configurațiile sine/ celălalt”. Eu le spun adesea pacienților mei că dispun de un „comitet al minții”, unde fiecare „membru al acestuia reprezintă o versiune tematică de asemenea configurații sine/ celălalt”.

În funcție de context, o stare a sinelui are o probabilitate mai mare decât altele „să prezideze” respectivul „comitet al minții”. Contează să știm că dăm de necaz atunci când stările sinelui nu comunică între ele. Și asta din pricina proceselor de disociere, care uneori sunt cauzate de traume.

Cu toate acestea, disocierea este un proces perfect normal, cel puțin așa susțin Bromberg și Donnell Stern. Stern scrie că „disocierea ne face să ne simțim mai bine, și nimic mai mult”, iar Slavin adaugă că aceasta poate fi o modalitate prin care gestionăm dilema evolutivă de a avea fiecare o minte a lui (care este, așadar, unică în mod simbolic) și de a fi, în același timp, organizați relațional și deci cu nevoia profundă de afiliere la „triburile” noastre. Când eforturile individuale ne expun la amenințarea de a ne diferenția de tribul nostru, putem recurge repede la sechestrarea stărilor sinelui pe cale de dispariție și la protejarea lor adaptativă prin forme de auto-amăgire.

Până una, alta, spune Bromberg, analistul trebuie să dezvolte o relație intersubiectivă cu fiecare dintre stările sinelui pacientului, precum și să fie conștient de propriile stări multiple ale sinelui. Atunci când analistul reușește să țină cont de fiecare stare a sinelui, pacientul ajunge, în timp, s-o „audă” și să înțeleagă ce înseamnă pentru el.

După observă Bass, reflectând asupra contribuției lui Davies, încheierea e posibilă doar după ce sunt recunoscute toate stările sinelui pacientului. Trebuie recunoscută fiecare stare a sinelui din „comitetul minții” ca să se poată finaliza terapia.

[1]

Compararea improvizației cu „identificarea mutuală inductivă” vizează ampla problemă, în mare măsură nesoluționată, din psihanaliza relațională, a relației dintre „punere în act, identificare proiectivă și interacțiune” (Aron, 1996, 2003). La baza acestor idei stă întrebarea: când, unde și cum se poate sau nu juca diada analitică cu gânduri, sentimente și interacțiuni care apar atât în interiorul celor doi, cât și între ei.

Photo credit: Mark Gerald, from “In the Shadow of Freud’s Couch”

Share this post!