Pielea României – e posibilă creșterea fără conținător?

[Valentin Miu]

Azi e sărbătoare și în zi de sărbătoare angajații la Stat au liber. Noi, cei de la privat nu neapărat. În ce mă privește sunt mereu impresionat de dorința puternică a oamenilor de a folosi asemenea momente pentru ei, într-un mod plin de sens. Așa se face că într-o zi liberă eu sunt la cabinet. De obicei, mulți sunt dispuși să vină și aproape de fiecare dată un fost pacient, cu care am lucrat ceva timp în urmă, vrea să ne vedem „să mai povestim”.

E adevărat că în asemenea zile pot avea și două ore libere la prânz, ceea ce e un lux. Așa e azi. De aceea mă și decid să ies pe afară, prin oraș, o fugă.

Orașul meu e Ploieștiul. Nu-i mare și nu ai multe opțiuni în el, dar cred că le ai pe cele importante așa încât mă duc la magazin să-mi iau ceva de mâncare. M-am născut în Ploiești, dar locuiesc în el din clasa a IX-a. Mie mi se pare că acest oraș nu s-a schimbat deloc de-atunci. Toți de-acolo cred că știu gangul acela care miroase a toate nevoile făcute la liber…da, da, cel din centru. Oare cum ar fi să trec odată pe-acolo și să nu miroasă a nimic? Cred că confuz. Sau, să n-ai tu vreo 3-4 farmacii una lângă alta…un second hand pe undeva…și întotdeauna…dar întotdeauna…oamenii care își țin privirea în pământ? Vedeți dar că știu Ploieștiul după miros (ah, rafinăriile) și greutatea invizibilă de pe umeri.

Ceva lipsește în Ploiești…ceva esențial…sau poate că acel ceva esențial n-a fost niciodată și atunci degeaba îl căutăm…așa a fost și este Ploieștiul dintotdeauna.

*

A apărut știrea unor schimbări economice. Majorarea TVA-ului, înghețarea salariilor la stat, tăieri de sporuri, accize noi — măsuri care, cel puțin la prima vedere, nemulțumesc pe toată lumea. De exemplu, toată lumea vrea să crească salariile, de altfel și eu – de ce nu? –  dar cum ar fi asta posibil în realitate nu pare a conta. Și dintr-odată peisajul devine sumbru și marile instituții par sub presiune. Sume uriașe la care nu mă pot gândi au dispărut în anii din trecut și acum trebuie să plătim. Păi ce, noi le-am făcut să dispară?

Diferența dintre descrierea unor realități impactante și întrebările puerile – păi ce…? – sau „soluționări” false de tipul – voi ați făcut! – mi se pare îngrijorătoare în cel mai înalt grad.

Apoi apare gândul moțiunii și al pierderii guvernului. Lucru care, evident, se întâmplă. Era calculabil și calculat. Dar noi ce vină avem?

Apoi avalanșa care pare – eu cred și că e – fără sfârșit, de minciuni din partea aproape a tuturor formațiunilor politice. Cine ce-a făcut, cine ce face, cine o să ne ajute?

*

Senzații ca astea m-au făcut să cercetez un pic nu doar stările mele, ci și arealul mai extins un pic…România mea cum s-ar zice. Am făcut niște incursiuni subiective în istorie și psihologia grupurilor, sub umbrela psihanalizei. Am cules ceva informații și le aștern aici, lăsând pe alocuri spații goale pe care, așa cum spun unii autori de psihanaliză, cu siguranță că veți face efortul de a le umple cu propriile reflecții, proces valoros în sine.

*

Despre istorie…numai de bine; nu mi-a plăcut niciodată istoria – materia de la școală – și nici n-am făcut vreun efort să o înțeleg. Am înțeles de ce mult mai târziu. În amintirea mea, ultima interacțiune cu istoria a fost în primul an de facultate la psihologie-sociologie – unde mi se părea ca o nucă în perete – și tot ce am reținut era că profesorul meu avea tendințe rasiste și că dacă acelea erau expuse la examene, erai apreciat. La facultatea de psihologie, noi studiam și profesorii și colegii.

Materia aceea gonflată a trecutului nostru glorios crea același tip de dualitate mentală – am fost atât de mari și azi…? Azi lichelele ne-au cotropit…oare ce-o mai fi și asta?

Într-o zi, Dumnezeu știe cum, dar sigur cu sentimentul de întârziat al soartei, am citit și eu De ce este România altfel? a lui Boia – am citit-o pe nerăsuflate și cu o mică jenă stomacală. Știam eu că noi credem că suntem fruntea lumii, dar nu știam că de fapt privim prin capătul celălalt al tubului digestiv…ne uităm prin cur și avem perspectivă tubulară, de-aia vedem mereu luminița de la capătul…..

Dar asta a fost doar prima reacție.

Am căutat să văd cum s-a organizat România de-a lungul timpului, plecând de la strania senzație, prezentă mereu în conflictele actuale, că nu avem o strategie clară de abordare sau, dacă o avem, nu o putem urma consecvent. Și am găsit lucruri atât de interesante, dar nu le voi aduce aici decât pe cele care îmi servesc scopului prezent.

Iată cum vorbește Boia despre această procesualitate:

Este firesc ca fiecare națiune să-și respecte și să-și iubească istoria, dar este o iluzie (care poate deveni periculoasă) că istoria ar fi jalonat deja drumul pe care-l avem în continuare de parcurs. Responsabilitatea zilei de azi este a noastră, nu a strămoșilor; viitorul nu se construiește privind spre trecut. (Boia, 2025, p.250)

Ce am putut eu extrage din asta a fost să înțeleg că fiecare justificare pe care o aud despre ce s-a făcut sau nu s-a făcut „înaintea noastră” ar putea fi doar o defensă în fața neputinței sau neștiinței soluționării prezentului, o încercare, adesea penibilă de sustragere din lipsa de inițiativă și energie. Desigur, în locul acțiunii potrivite – adică a unei soluții adecvate la o problemă reală și corect identificată – nu doar că întoarcem privirea înspre trecut, dar mai și dăm vina pe „ceilalți”. Are vreun rost să aduc exemple din viața socio-politică prezentă? Efortul din prezent, într-adevăr, e să poți discerne în mulțimea de minciuni și justificări.

Ca și schema folosită de-a lungul istoriei noastre; desigur și acolo se pot găsi exemple nenumărate. De fapt, impresia cea mai puternică cu care am rămas în urma lecturii Istorie și mit în conștiința românească, aceasta este: faptele trecutului au fost folosite de cele mai multe ori pentru a fundamenta o poziție prezentă. Faptul este important, nu doar pentru ilustrarea mitolo-istoriei românești, cât mai ales ca strategie de abordare a problemelor. Și da, nu vreau să se înțeleagă că doar noi românii facem asta. Probabil că toate popoarele au făcut-o. Este posibil însă ca la noi să fi rămas mai mult. Și asta e important pentru că dă seamă de felul în care a fost abordată realitatea.

Un alt fel de a spune același lucru îl găsim mai departe în lucrarea lui Boia:

La 1866, românii nu au avut altceva mai bun de făcut decât să copieze constituția belgiană, la 1948 au copiat-o pe cea sovietică. Spiritul acesta de imitație pune în evidență fragilitatea și instabilitatea societății românești, mereu în căutare de repere, cu mare ușurință mitificate. (Boia, 2025, p.315)

E important de subliniat acest aspect, al imitației. Este el ceva nenatural? Nici pe departe, multe alte țări au făcut mai mult sau mai puțin la fel. Și desigur că e important că noi nu doar am imitat, dar ceva din fibra noastră a preluat și consolidat. Eu cred că putem formula o ipoteză despre asta. În orice caz, mă gândesc că imitația face parte dintr-o creștere naturală, dar nu o ocupă pe toată. S-ar putea să greșesc, însă dacă mă gândesc la creșterea unui om știu că alături de imitație vine și ceva dinăuntru, ceva care crește organic și aparține fiecărui organism viu. Oare nu se întâmplă asemănător și în cazul unui grup, unei țări? Oare într-un mediu propice nu au loc și imitația și creativitatea?

Iarăși Boia:

Repere, modele, mituri: suntem departe de o opțiune clară. Fenomen de altfel firesc; într-un secol și jumătate națiunea română a fost traumatizată prin trei mari rupturi: despărțirea de Orient, apoi despărțirea de Apus prin instaurarea comunismului și, în sfârșit, despărțirea de comunism și revenirea, ezitantă, în matca occidentală. Toate acestea au impus prezența unor modele multiple și contradictorii, menite să dea sens și coerență unei nesfârșite tranziții. Civilizația modernă românească este esențialmente o civilizație de tranziție: de aici căutarea înfrigurată a ceea ce pot oferi ceilalți, de aici, nu mai puțin, temerea față de ceea ce s-ar putea pierde prin contactul cu ceilalți, de aici, așadar, amalgamul de fascinație și respingere, cu alte cuvinte obsesia străinătății. (Boia, 2025, p.323)

Rândurile acestea îmi par extrem de bogate; ele subliniază faptul că suntem în creștere – adică nu ne-am găsit încă ritmul, direcția nu e clar stabilită. Faptul de a ne uita după ce pot oferi ceilalți vine ca o tendință naturală de a căuta hrană potrivită pentru noi despre care încă nu știm cu certitudine care e; asta se descoperă în experiența directă din și prin creștere. Desigur, dacă vorbim în felul acesta, luăm în calcul că la început suntem hrăniți în timp ce căutăm hrana. Al doilea lucru subliniat în pasajul citat este teama de ce am putea pierde la contact – frumos, foarte frumos. Desigur că mereu se pierde ceva în creștere, la fel cum mereu se câștigă ceva. Doar să ai parte de un mediu potrivit de creștere, ale cărui condiții le vom discuta puțin mai încolo. Altfel spus, teama e justificată prin realitatea pierderii. La fel cum ne putem gândi și la – iar aici fac apel la psihologia individuală abisală – teama pierderii este și agresivitatea/distructivitatea proprie care se manifestă în procesul creșterii. Pentru individ, mediul, adică mama, asigură că o mușcătură a sânului nu produce un dezastru. Oare pentru o țară, care să fie conținătorul care-i permite dezvoltarea mecanismelor prin care poate supraviețui crizelor inerente? Se mai subliniază în citat despre fascinație-respingere…acest du-te-vino între aproape-departe, te vreau-te resping, am nevoie de tine-am nevoie de propriul meu spațiu. Pare că forțez limbajul psihologiei individuale pentru a se potrivi celui socio-grupal. Poate că da, dar tot văd un avantaj al chestionării în asta.

Creșterii însă nu-i face bine trauma, despre care se vorbește. De fapt, nu una, ci trei. Și nu doar trei, ci cumva suprapuse, fără timp de recuperare și doliu. Voi reveni la aceste aspecte a căror importanță o voi desfășura pe larg.

Conștient fiind că o acumulare de fapte nu e o justificare – nu aș vrea să pic exact în capcana despre care vorbeam mai sus, totuși toate aceste aspecte îmi par că au relevanța lor în contextul actual. Mă refer la faptul că în evoluție au existat și vor exista salturi de creștere, însă cred că regula este mai degrabă un fel de continuitate în multiplicitate. Boia spune că în ultimele două secole, noi am tot căutat modele care să ni se potrivească democratic, comunist, iarăși democratic, însă după comunism (când lucrurile nu au mai fost la fel ca înainte de el). Căutarea e bună și se pare că acesta este un proces care, în mod esențial, a fost urmat de toată lumea, o lume din care românii fac parte. Că noi nu l-am găsit, sau dacă l-am găsit, așa cum pare în prezent, încă suntem ambivalenți  – poate fi adevărat. Și cred că asta are un sens care se poate contura prin adăugarea unor alte perspective.

Exercițiul acesta al lecturii lui Boia mi-a făcut tare bine prin desfacerea de o concepție învechită și ruginită la care nu voiam să mă mai întorc de teama unei senzații uriașe a pierderii timpului, ceea ce era istoria pentru mine. Dar citind pe nerăsuflate am văzut ca într-un film cum, de la epocă la epocă, oamenii mai mari sau mai mici dați de acest popor au citit trecutul în felul lor. Desigur că fiecare l-a citit astfel încât să-i convină cumva, să-l ajute să facă un pas mai departe în drumul ce și-l propusese. Pare foarte logic, dar uităm totuși ce înseamnă istoria. Ziceam la început și că am înțeles de ce nu mi-a plăcut istoria, și iată cum:

În manualele școlare, fenomenul revoluționar de la 1848 ia sfârșit prin a fi complet omogenizat și prezentat elevilor în așa fel încât aceștia nu au mai înțeles absolut nimic. Singurul criteriu rămâne cel cronologic, și unitatea trebuie să se manifeste, textul te poartă fără nicio legătură logică, de la Iași la Lugoj și de la Blaj la București. (Boia, 2025, p.274)

Altfel spus, nu, nu e vorba că nu mi-a plăcut istoria…dar chiar nu mi se părea de înțeles. Iar mai apoi spune:

Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conștient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilității. Profesorul „știe” că este bine să spună așa; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la adăpost. O exagerare în sens „patriotic” i se pare mai convenabilă decât așezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice și inteligente. Din păcate, elevii nu fac decât să memoreze o nesfârșită litanie, când vocația reală a istoriei ar fi tocmai exercițiul de inteligență. Istoria pare a fi rămas la obiectivul de a forma patrioți, nu oameni capabili de a judeca independent lumea și evenimentele. De fapt, nici măcar sentimentele patriotice nu pot fi cultivate printr-un discurs stereotip și convingător. (Boia, 2025, p.278)

Cred că tocmai acesta e punctul esențial – exercițiul de inteligență nu poate fi făcut cu falsități și perspective care, nu e vorba că uneori sunt chiar înguste, dar suferă de o boală grozavă prin aceea că nu suportă o altă perspectivă, diferită. Și de cele mai multe ori tocmai diferența îmbogățește fiecare perspectivă și tabloul general.

Și iarăși apare întrebarea, parcă și mai presantă – cum se face acest exercițiu de inteligență, căci nouă nu pare că ne iese? Și dacă nu pare, oare de ce se întâmplă așa? Oare ne lipsește ceva sau face parte și asta dintr-o plajă mai mare de fenomene care-i dau un sens și o direcție?  Autorul nostru zice așa:

Ieșirea din mitologie presupune conștientizarea faptului că destinul României, bun sau rău cum va fi, se află în mâini românești, supraestimarea adversităților fiind o scuză comodă, dar care nu rezolvă decât, cel mult, interese politice de moment. (Boia, 2025, p.325)

Faptul de a vedea cum istoria a fost un instrument politic eliberează mintea înspre întrebări. Întrebările sunt o cale bună înspre un exercițiu de inteligență. Mai trebuie doar să avem o cameră de studiu, un birou și o modalitate de a cerceta aceste probleme. Fiecare studiu pe care vrem să-l întreprindem trebuie să țină cont de mediul concret și ideatic în care se va petrece, de starea de moment, dar și de intenția mai profundă care-l ghidează. Și asta nu doar pentru că trebuie să ne simțim confortabil în timp ce studiem, ci mai ales pentru că toți acești factori influențează subtil firul gândurilor.

Lor li se opune, dacă ne conectăm iarăși la prezent, îngrozitorul peisaj plin de minciuni al politicii din acest moment. Dar nici el nu e întâmplător, căci „…logica dublului discurs aparține miezului însuși al ideologiei comuniste” (Boia, 2025, p.154). De fapt, comunismul ne-a antrenat, noi așteptându-l pe un teren propice. Da, e adevărat că antrenamentul a fost unul adânc. La fel cum e adevărat că logica dublului discurs nu se limitează la comunism. Comunismul a prins la noi și pentru că mediul general al dezvoltării noastre demonstra un fel de dificultate a organizării, eu i-aș zice neorganizare încă și nu dezorganizare. Ca să rămân într-un limbaj actual, poate că și atunci, ca și acum, capacitatea noastră pentru ceea ce numim gândire critică nu era foarte exersată. Și nu pentru că n-am fi putut-o avea atunci, ci doar pentru că nu era momentul.

*

Următorul pas pe care am de gând să-l fac este înspre o modalitate specifică de a privi dinamica de grup. Ce urmăresc nu este să demonstrez ceva anume, ci să scot alte semnificații dintr-un prezent bogat. De fapt, citind una dintre cărțile lui Bion, psihanalistul, în care își propusese să abordeze în stilu-i caracteristic minciuna, am ajuns să mă întreb cum se face că în spațiu socio-politic în care mă aflu, minciuna este atât de valorizată? Iar firul pe care am mers am să vi-l povestesc aici.

Întâi, Bion vede minciuna ca pe un simptom destul de supărător și asta pentru că o vede ca pe o manifestare a unei dezorganizări – ne spune el: „sunt de acord că este adesea un simptom al unei personalități dezorganizate” (Bion, 2019, p.222). Asta inițial m-a speriat pentru că văzând cât de răspândită este în mediul public, mi-am zis cum zic oamenii – ce lume nebună! Dar totuși, cum pesimismul nu-mi este caracteristic, am continuat să citesc și să mă întreb. A rezultat altceva din textul bionian, și anume că minciuna apare mai ales atunci când există o anumită atmosferă emoțională în grup, caracterizată de rivalitate și ostilitate. Atunci oamenii pot avea tendința de a minți mai mult. Dar ce e cu această atmosferă emoțională a grupului?

Cele două aspecte esențiale prin lentila cărora putem începe observația asupra unui grup sunt: obiectivul de lucru al grupului (el numește asta working group) și atmosfera emoțională (pentru el, basic assumptions).

Despre grupul de lucru se pot spune lucruri foarte interesante – dat fiind că este un grup care are un obiectiv clar definit, el se poate organiza pentru atingerea acelui obiectiv. Felul în care o face este semnificativ și poate oferi informații importante despre consistență, stabilitate, strategie etc. Un grup care își dorește să atingă un obiectiv de lucru este obligat cumva să aibă un contact cu realitatea. Dacă se afundă în alte conținuturi interne el va pierde direcția și va intra în alte dinamici, caracteristica ipotezelor de bază emoționale. Vedem deci că a avea un pact clar specificat, cu reguli clare și desigur, cu ce se întâmplă dacă acele reguli nu sunt respectate, ar fi un indicator al contactului cu realitatea și ar oferi posibilitatea unei analize critice asupra demersului în cauză. Altfel spus, putem urmări pas cu pas unde suntem pentru că avem jaloane în funcție de care ne putem orienta.

Pe de altă parte, grupul în care atmosfera emoțională este cea care dictează dinamica arată puțin diferit. Bion ne-a vorbit despre trei tipuri de asemenea ipoteze emoționale care pot conduce un grup: dependența, diada luptă-fugi și tendința de a face cupluri. În orice grup, la un moment dat, aceste tendințe se vor face vizibile. Ele sunt ca un fel de background al activității de lucru, iar ceea ce contează este intensitatea lor. Pentru a avea un corespondent al acestora la nivel societal, Bion ne spune că pentru grupul condus de ipoteza dependenței, Biserica este instituția adresată. Pentru ipoteza de luptă sau fugă, desigur Armata. Pentru tendința de a face cupluri, doi câte doi el indică Aristocrația, iar logica ei e una mesianică: grupul trăiește în speranța că din cuplu se va naște ceva, un salvator care încă nu există. Și aici e partea ciudată și frumoasă: speranța aceasta nu trebuie împlinită niciodată. Dacă mesia chiar s-ar naște, grupul și-ar pierde rostul, căci el nu trăiește din împlinire, ci din așteptare.

Ce înseamnă asta? Nimic mai mult decât că atunci când în grupul mare dependența este activă, membrii grupului vor căuta în Biserică o figură salvatoare, un mesia care să îi echilibreze. Când se vor simți atacați, membrii grupului se vor uita înspre Armată, ca fiind instituția care merită valorizată și apreciată (pentru că vine cu promisiunea asigurării echilibrului și liniștii). Iar când domnește așteptarea, speranța că de undeva, din viitor, va veni cineva sau ceva care să le rezolve totul, se vor strânge în jurul unui cuplu, al unei promisiuni, al unui om care încă nu și-a arătat puterea, dar de la care se așteaptă totul.

*

Am senzația că înainte de a continua trebuie să aduc în atenție o idee bioniană, idee pe care o consider cumva centrală în teoria acestui gânditor psihanalitic și de cea mai mare importanță în subiectul discutat, dar și în general. Mă refer la faptul că Bion și-a construit eșafodajul în jurul diferențierii dintre capacitatea de a suporta durerea și evitarea acesteia. Mai mult decât atât, și e de cea mai mare importanță, Bion a putut distinge între toate minciunile pe aceea care este recunoscută ca fiind minciună de către cel care o spune, dar nu poate renunța la ea pentru că, dacă ar întâmpina realitatea adevărului, sistemul lui psihic ar exploda, adică tulburarea psihică produsă de impactul întâlnirii cu adevărul realității ar fi devastatoare.

*

Diferențierea dintre grupul de lucru și grupul condus de ipotezele afective de bază este esențială prin luminarea felului în care grupul se raportează la realitate și deci face posibilă eficiența. Bion dezvoltă înțelegerea sa în privința eficienței grupului mare și o numește clar: grupul are ca funcție descoperirea unui om excepțional pe care el îl numește misticul. Acum, cuvântul poate duce în eroare (iar asta nu e ceva nemaîntâlnit când te întâlnești cu Bion). Iată cuvintele lui:

„Individul excepțional” poate fi descris variat ca geniu, mesia, mistic, iar urmașii săi pot fi mulți sau puțini. Grupul negativ se declară dușman al promisiunii într-un mod care poate fi imperceptibil pentru indivizii obișnuiți, dar este aparent clar pentru individul dotat care caută o atmosferă mai prielnică exercitării darurilor sale. Pentru ușurința în exprimare, voi folosi termenul „mistic” pentru a descrie acești indivizi excepționali. Voi include oamenii de știință, iar Newton este exemplul remarcabil al unui astfel de om; preocupările sale mistice și religioase au fost respinse ca o aberație, când ar trebui considerate ca matricea din care au evoluat formulările sale matematice. (Bion, 2019, p.274)

Și acum partea un pic mai grea:

Misticul se poate declara revoluționar sau poate pretinde că funcția sa este de a împlini legile, convențiile și destinul grupului său. Ar fi surprinzător dacă vreun adevărat mistic nu ar fi privit de grup ca un nihilist mistic la un moment din cariera sa. Ar fi la fel de surprinzător dacă el nu ar fi, în fapt, nihilist față de vreun grup, fie și numai pentru motivul că natura contribuției sale va fi cu siguranță distructivă pentru legile, convențiile, cultura și, prin urmare, coerența unui grup din cadrul grupului, dacă nu a întregului grup. (Bion, 2019, p.275)

Felul în care înțeleg eu ideea de „mistic” se referă la un anumit contact, mai profund, al unei persoane cu realitatea. Un asemenea contact produce schimbări înăuntrul persoanei și al grupului din care face parte. Desigur, și aici se deschide o nouă discuție despre relația dintre persoane și realitatea despre care vorbim. Analiza bioniană ne poartă pe un teren a cărui abstractizare pare stranie la început – și anume: care e relația dintre un gând și un gânditor, dintre o idee și mintea ce stă să o gândească? Autorul ne spune că există trei feluri de a ne raporta la ideile acestea cu mare potențial de schimbare: comensal, simbiotic și parazitar.

Prin „comensal” înțeleg o relație în care două obiecte împart un al treilea, în beneficiul tuturor trei. Prin „simbiotic” înțeleg o relație în care unul depinde de celălalt în avantaj reciproc. Prin „parazitar” înțeleg o relație în care unul depinde de celălalt pentru a produce un al treilea element, care este distructiv pentru toate trei. (Bion, 2019, p.302)

Același tip de raporturi se stabilesc și între o persoană, misticul, și grupul din care face parte.

Într-o relație simbiotică, grupul este capabil atât de ostilitate, cât și de bunăvoință, iar contribuția misticului este supusă unei examinări atente. Din această examinare, grupul crește în statură, iar misticul, de asemenea. Un exemplu ușor de văzut al relației parazitare este promovarea de către grup a individului într-o poziție în Establishment unde energiile sale sunt deviate de la rolul său creator-distructiv și absorbite în funcții administrative. Epitaful său ar putea fi: „A fost copleșit de onoruri și s-a scufundat fără urmă.” (Bion, 2019, p.287)

Acum puteți transpune acest proces la nivel grupal. Un individ excepțional este cel care poate fi în contact cu o idee de o asemenea anvergură încât ne strică ordinea cu care ne-am obișnuit. Chiar și în cazul în care știm că ordinea ar putea fi îmbunătățită, tot ținem la ea ca la o parte din noi. Acest proces de „ținere la” nu este ceva rău, ceva negativ… pur și simplu suntem ființe care avem nevoie de stabilitate pentru a putea actualiza funcțiile pe care le avem. Stabilitatea aceasta, într-un fel, este mediul de care avem nevoie pentru a primi o idee revoluționară, o idee care ne schimbă felul de a privi lucrurile și, în cele din urmă, felul de a fi. Iar la nivel grupal poate schimba organizarea generală.

În lucrarea Atenție și interpretare a lui Bion puteți vedea aplicate aceste idei la felul în care creștinismul a putut conține ideile zguduitoare ale lui Isus. În societatea noastră, cred că timpurile prezente ne oferă multe șanse să observăm aceste realități. Presiunea care se resimte și din interior, și cumva și din exterior, de a face parte dintr-o Europă occidentală, modernă și deschisă, este resimțită nu doar de o parte a populației ca fiind periculoasă (lucru, iarăși, de înțeles, dacă ne raportăm la istoria noastră). Dar, de data asta, integrarea nu mai vine doar ca formă, ci și cu fondul, cum ar fi zis Maiorescu — adică și cu schimbarea reală, costisitoare, care o însoțește. Și tocmai fondul acesta îi zguduie nu doar pe cei care o resping, ci și pe o parte (pe toți?) din cei care o administrează. De aici, cred, discursurile de contrabalansare — la unii fățiș naționaliste, la alții o frânare mai discretă, un da-dar-mai-încet care adoptă forma și amână fondul. Cele trei raporturi descrise de Bion sunt prezente și vizibile: ideea este de integrare europeană; cum o conțin grupurile este foarte interesant de observat – unii sunt comensali (dacă au ceva bun să ne dea, primim, dar nu ne dizolvăm noi ca români), alții sunt simbiotici (da, și ne transformăm), iar alții parazitari (da, și golim pe dinăuntru). Există și o altă poziționare – nu, că ne distruge – dar despre asta o să vorbesc în termenii atacului la legătură.

De aceea misticul nu poate ocoli momentul în care e privit ca fiind un distrugător sau un nihilist. Nu se poate altfel, pentru că schimbarea pe care o propune, din contactul său cu ideile inovatoare, este un atac la adresa ordinii de până atunci. Iar aici Bion introduce încă o idee care completează foarte bine acest peisaj:

Instituționalizarea cuvintelor, a religiilor, a psihanalizei — toate sunt instanțe particulare ale instituționalizării memoriei, astfel încât aceasta să poată „conține” revelația mistică și forța ei creativă și distructivă. Funcția grupului este de a produce un geniu; funcția Establishment-ului este de a prelua și absorbi consecințele, astfel încât grupul să nu fie distrus. (Bion, 2019, p.290)

Legătura dintre mistic și societate/grup este realizată prin intermediul a ceea ce Bion numește Establishment. Acel grup de persoane, dacă vreți consiliul de administrație, are rolul de a amenaja cumva ideile misticului și de a le putea așeza în formulări mai mult sau mai puțin digerabile pentru grupul mai mare.

Dintr-un anumit punct de vedere, contactul cu realitatea, la Bion, poate fi înțeles ca un contact cu o idee nouă și adevărată. Caracterul de adevăr este esențial pentru Bion și, de altfel, este vertexul central al psihanalizei (cel puțin al psihanalizei lui). Acest contact, dacă este simbiotic, produce conflict, iar conflictul este privit cu multă atenție și din mai multe perspective. Acesta produce creșterea. Stagnarea, din perspectiva aceasta, este de fapt stagnarea într-o singură idee. Când discursul unui om este relativ același peste ani, îți dai seama că acela a stat pe loc, nu a permis niciunei idei noi să îi perturbe echilibrul găsit. O idee nouă și adevărată schimbă nu doar perspectiva, ci și modul în care îți trăiești viața.

Când relația cu ideea nouă și adevărată este parazitară, atunci se produce ceva rău: „Legătura dintre o minte și alta care duce la distrugerea amândurora este minciuna” (Bion, 2019, p. 91), ne spune Bion.

Provizoriu, putem considera că diferența dintre un gând adevărat și o minciună constă în faptul că un gânditor este logic necesar pentru minciună, dar nu și pentru gândul adevărat. Nimeni nu trebuie să gândească gândul adevărat: el așteaptă apariția gânditorului care dobândește semnificație prin gândul adevărat. Minciuna și gânditorul ei sunt inseparabili; gânditorul nu are nicio importanță pentru adevăr, însă adevărul este logic necesar pentru gânditor. Semnificația lui depinde de faptul dacă va găzdui sau nu acel gând, însă gândul rămâne nealterat. (Bion, 2019, p.308).

Inversarea pe care Bion o operează prin aceste rânduri este tipul de idee care schimbă macazul și în fața căreia mintea poate refuza înțelegerea, pentru că ar putea produce o reamenajare internă. Se analizează raportul dintre un individ și idee: ideea adevărată nu are nevoie de individ; altfel spus, atunci când aderi la o idee adevărată, valoarea îți crește nu prin sine, ci prin idee. Când valoarea ideii este dată de minte, atunci ea este o minciună, cea care are nevoie de o minte. Astfel poate fi înțeles felul în care o idee se așază într-o minte și poate fi urmărită mintea pentru a înțelege raportul cu ideea.

Ca o concluzie:

Grupul are nevoie să-și păstreze coeziunea și identitatea; eforturile în acest sens se manifestă în convenții, legi, cultură și limbaj. El are de asemenea nevoie de individul excepțional. Acest lucru ar putea fi simplu dacă indivizii excepționali s-ar declara în termeni ireproșabili și dacă natura impactului lor asupra grupului, a legilor și convențiilor acestuia ar putea fi judecată ca fiind dătătoare de viață sau invers. Posibilitatea unei astfel de discriminări este îndoielnică și, secole mai târziu, se mai poate încă dezbate dacă un individ de acest fel a exercitat un efect benefic sau dăunător. Același lucru este valabil și pentru idei; în plus, grupurile sunt ostile sau prietenoase, favorabile sau nefavorabile dezvoltării noii persoane sau idei. (Bion, 2019, p.274)

*

Acum, toate aceste idei se înșiră într-un fel coerent, mi se pare mie. Senzația pe care am avut-o de-a lungul lecturilor istorice, dar și în ultimele două luni, în care am urmărit cu o oarecare atenție mișcările socio-politicii românești, mi-a adus în minte, în mod repetat, gândul acesta al atacului la legătură despre care vorbeam. Mai înainte aminteam de minciună și de faptul că legăturile bazate pe minciună sunt distructive – aproape că m-aș avânta un pic să spun că ele apar din imposibilitatea indivizilor de a suporta presiunea ideilor adevărate, și astfel realitatea e făcută suportabilă prin falsificarea ei. Dar, în același timp, asta poate să însemne și un divorț de realitate. Romanul 1984 este manualul care oglindește procesul despre care vorbesc aici. Cred că este evident pentru oricine, în momentul acesta, că blocajul politic din România lasă impresia acestei dificultăți de a face un pact, o înțelegere. Partidele au ajuns în poziția în care nu mai pot dialoga unele cu altele (în condițiile în care un dialog real ar fi putut avea deja loc). Și mi-am propus să aduc idei care să ofere o orientare în acest peisaj. Dacă falsificarea și minciuna sunt o incapacitate structurală de a susține o tensiune ideatică și acțională, poate că locul în care suntem din punct de vedere politic poate fi înțeles ca un atac la legătură – cea dintre gânduri, cea dintre oameni, cea dintre națiuni.

Acest tip de atac nu este ușor de povestit și poate că, în locul acesta, e cel mai ușor să rupem ideea și să nu o mai urmărim. Căci afundarea în psihicul individual este completă și, deci, apare întrebarea: ce relevanță poate avea pentru o dinamică grupală? Răspunsul e că nu știu să răspund la această întrebare altfel decât spunând că este modul meu de a-mi construi un sens într-o mare de necunoscute, cu speranța că acest sens poate lumina noi aspecte ale situației descrise.

Atacul la legătură este un proces intern care apare între mintea unui bebeluș și realitatea exterioară, sub presiunea forțelor psihice inițiale. El are legătură, pe de o parte, cu cantitatea de ură cu care un copil s-a născut, iar pe de altă parte, cu calitatea mediului de creștere. Atunci când, în spațiul intern al bebelușului, se agită afecte intense și perturbatoare, pe care le considerăm naturale și prezente de la naștere, bebelușul este liniștit de prezența mamei suficient de bune. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dintr-un motiv sau altul, atunci spațiul intern al bebelușului este expus unui atac căruia nu-i poate face față. Și singura modalitate pe care o are la dispoziție este să întrerupă contactul, legătura. El se va îndrepta nu doar asupra distrugerii relației cu realitatea, pe care o consideră prea violentă pentru a fi susținută, ci și, sau poate în mod special, asupra propriului aparat psihic care se întinde înspre realitatea atât de perturbatoare. Nu distruge doar relația, ci și propria minte.

Tulburarea impulsului de curiozitate de care depinde întreaga învățare și denigrare a mecanismului prin care el își caută exprimarea determină ca dezvoltarea normală să nu fie cu putință. (Bion, 2019, p.151)

Mai departe, în text, Bion ne spune că, în felul acesta, formularea întrebării „de ce?” este blocată, adică nu poate apărea. De altfel, am această experiență în interiorul unui grup, în care adresarea întrebării „de ce se întâmplă asta?” a fost catalogată ca fiind agresivă, iar răspunsul pur și simplu nu a putut fi formulat. Senzația trăită atunci a fost că, într-adevăr, am încălcat toate limitele bunului-simț prin întrebarea mea, într-un context în care părea că discuția este permisă. Desigur, este la fel de adevărat că întrebarea „de ce?”, ca oricare alta, de fapt ca orice cuvânt, poate fi folosită cu intenții distructive.

În orice caz, fenomenul atacului la legătură mi se pare relevant în contextul mișcărilor politice actuale. La fel ca și deosebirea dintre a putea digera tensiunea sau a o evita. La fel ca și diferența dintre un grup care își propune o muncă ordonată și care poate fi urmărită, adică este expusă vederii și înțelegerii, și un grup care acționează pe baza unor modalități mai degrabă obscure, adică prin declarații de o generalitate care nu spun nimic, de fapt (între timp se întâmplă ceva acolo, dar nu știi ce). Nu mai vorbesc despre atacurile care vin ca răspunsuri la întrebări punctuale. Acelea, categoric, arată slăbiciunea sau imposibilitatea argumentației.

*

Pasul imediat următor, care s-a impus atenției mele, a fost să mă gândesc la ce ar putea să rezulte din acest atac la legătură, în condițiile în care nu rezultă un haos complet sau o distrugere masivă. M-am gândit că știu cum arată o minte în care atacul la legătură se petrece. După atac apare un vid, o lipsă de sens, de viață, adică tocmai ceea ce legătura, relația, reprezintă. Dar un grup? Oare cum am putea identifica efectele unor asemenea mecanisme – mă rog, mecanisme asemănătoare, nu identice – la nivelul societății?

România a evoluat, a crescut. E adevărat că nu în toate privințele, dar cine crește așa, deodată? Și, în același timp, România de azi numai vidă nu e, nici lipsită de sens sau de viață. Deci fie nu a existat niciun atac la legătură, fie s-a mai întâmplat ceva acolo.

Mi-am adus aminte cum, acum câțiva ani, am primit un telefon de la o persoană care dorea o programare. Neavând, pe moment, nicio oră disponibilă, am comunicat acest lucru. Reacția persoanei de la telefon m-a luat prin surprindere – m-a întrebat dacă nu se eliberează ceva dacă plătește mai mult.

Fenomenul acesta este sau era, nu știu, cvasi-răspândit în România. El poartă numele de corupție. Majoritatea românilor sunt atât de obișnuiți cu asta încât rareori ratez sentimentul de a fi un inadaptat. Asta însă nu m-a determinat să nu mă întreb: oare, sub acest comportament atât de răspândit și acceptat al corupției, ce ar putea fi? Este corupția organizarea care a rezultat în urma atacului la legătură, în plan social? Ar putea fi, căci, după un atac, persoana are nevoie de îngrijiri din partea unei alte persoane. România de cine a fost îngrijită? Dacă orice proces se întâmplă într-un mediu, adică în interiorul unei membrane, care a fost pielea României care a ținut conținuturile înăuntru?

Un Steiner ne-ar spune așa:

Am ajuns să înțelegem că obstacolele în calea contactului și obstacolele în calea progresului și a dezvoltării sunt legate și că amândouă provin din desfășurarea unui anumit tip de organizare defensivă prin intermediul căreia pacientul speră să evite anxietatea intolerabilă. Eu numesc astfel de sisteme de apărare „organizări patologice ale personalității” și folosesc acest termen pentru a desemna o familie de sisteme defensive care se caracterizează prin apărări extrem de intransigente și care au rolul de a-l ajuta pe pacient să evite anxietatea prin evitarea contactului cu alte persoane și cu realitatea. (Steiner, 1994, p.1)

Să fie corupția o modalitate de a ne proteja de anxietatea intolerabilă a întâlnirii cu o realitate pentru care nu pare că avem instrumentele negocierii mature? Altfel spus, profesia mea poate deveni un receptacul al lăcomiei și aroganței mele, care mă fac să simt că sunt îndreptățit în fața ta și că, dacă vrei să te consider serios, trebuie să-mi fii loial în virtutea faptului că am un caracter superior? Zic așa pentru că asta descrie corupția, desigur. Iar când e spusă așa, sună mai rău și mai greu de justificat. Pe de altă parte, ceea ce frapează nu e că suntem așa de obișnuiți cu corupția, ci că știm despre ea și, în același timp, discursul oficial nu înregistrează această realitate în mod consecvent. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la un alt fel de organizare, mai bazală, a societății, din care corupția este doar un simptom. Susan Long m-a ajutat în această perspectivă:

Transformarea autorității în putere personală este un proces organizațional insidios. Acesta necesită întotdeauna complici, dintre care unii sunt temători, alții lacomi, iar majoritatea se alătură negării. (Long, 2008, p.35)

Elementul central îmi pare acum negarea – negarea unei realități evidente are rol protectiv și dă seama nu doar de procesele de dinainte, cele pe care le „acoperă”, dar se și potrivește foarte bine cu peisajul socio-politic pe care îl vedem în România în prezent. Oamenii par că știu și nu știu în același timp; astfel își pot schimba declarațiile de la o zi la alta sau, mai ușor, de-a lungul unei perioade mai lungi. Și nu e vorba atât de ușurință, cât de faptul că aceste declarații sunt de multe ori în completă opoziție. Și uite-așa se deschide calea către abordarea perversiunii organizaționale, adică a perversiunii ca parte structurală a unei societăți. Ce înseamnă perversiune structurală? Iată:

În cadrul structurii perverse, anumite roluri sunt obligate să adopte poziții corupte. Acestea devin parte integrantă a modului în care funcționează lucrurile. Persoana poate condamna anumite practici, dar rolul îi impune să le adopte. Tensiunile dintre persoană și rol pot însemna că persoana care îndeplinește rolul respectiv acționează într-un mod în care nu ar acționa dacă ar fi în alte roluri. Astfel de tensiuni pot conduce la dinamica perversității, în special la dinamica de bază a clivajului (a rolului de persoană) și a negării (a responsabilităților umane în cadrul rolului) sau a închiderii ochilor. (Long, 2008, p.8)

Ideea este coerentă cu modalitatea în care Bion vedea relația dintre grup și liderul lui. Dacă în grupul mare există o anumită înclinație – să zicem către ipoteza luptă-fugă – atunci liderul ales de grup trebuie să rezoneze cu această poziție. În caz contrar, nu ajunge lider al acelui grup sau, odată ajuns lider, va fi forțat de către rolul obținut să se comporte în funcție de ipoteza de bază dominantă a grupului. Astfel, eu înțeleg că, dacă intri într-un sistem care a fost structurat de-a lungul timpului pervers, adică într-un mod în care se folosesc simultan mai multe realități, atunci sistemul va pune presiune pe fiecare membru al lui pentru a funcționa într-un fel anume. Perspectiva nu dorește doar să elibereze tensiunea care poate fi ușor așezată pe umerii fiecărui participant, ci să sublinieze complexitatea sistemelor mari și dificultatea schimbării.

Dar despre ce discutăm atunci când ne referim la perversiune organizațională? Susan Long ne expune caracteristicile esențiale ale acesteia:

1. Starea de spirit perversă nu este pur și simplu o abatere de la moralitatea normativă. Ea are legătură cu plăcerea individuală în detrimentul unui bine mai general, adesea până la punctul de a nu recunoaște existența celorlalți sau drepturile acestora. Ea reflectă o stare de narcisism primar.
2. Starea de spirit perversă recunoaște realitatea, dar, în același timp, o neagă. Acest lucru duce la o stare de ideație fixă și fantezie, menită să protejeze împotriva durerii de a vedea și de a nu vedea în același timp.
3. Starea de spirit perversă îi implică pe ceilalți în calitate de  complici la perversiune.
4. Starea de spirit perversă poate înflori acolo unde relațiile instrumentale domină societatea. Acest lucru se datorează faptului că instrumentalitatea ignoră dreptul celorlalți la o existență independentă. Acest lucru este, în sine, abuziv. Starea de spirit perversă închide ochii la acest aspect.
5. Perversiunea naște perversiune. Ciclurile abuzive sunt greu de rupt. Corupția naște corupție din cauza complicității complicilor și a negării și autoamăgirii lor ulterioare. (Long, 2008, p.15)

După această enumerare, mărturisesc că peisajul socio-politic românesc actual îmi pare mult mai clar. Dacă mă uit în istorie, Boia mă ajută să văd trecutul nostru demitizat, cu dificultățile și reușitele lui. Totuși, coagularea pe care credeam că o avem ca popor nu a existat niciodată, iar cea care s-a format, forțat, prin comunism, nu ne-a convenit. Poate că asta e una dintre realitățile acestui popor pe care o „astupăm” cu spiritul nostru democratic din prezent. De ce zic așa? Pentru că, deși, cum ziceam, România crește, ea totuși avansează cu frâna de mână trasă. De ce ar fi așa? Tocmai pentru că, în urma eforturilor de organizare parțial reușite, apoi a fenomenelor pe care prefer să le numesc patologice, naturale, dar rele, și apoi a unui haos instituțional atât de evident la nivel manifest-declarativ, rezultă o imagine în care elementele enumerate mai sus vin să clarifice. Unul dintre politicienii care au organizat un grup reformist cred că spunea – nu l-am auzit, însă am auzit mai multe persoane care îl citau/parafrazau așa: dacă mă apucam de la început să fac schimbări în marea corupție, mă eliminau de la început. Întrebarea nu e cine… ci… cum așa? Sistemul nu se schimbă pur și simplu. Da, ai nevoie de un reformator puternic și apoi de un grup administrativ care să amenajeze puterea reformatorului, pe care Bion îl numea mistic, în fața întregii societăți. Asta se întâmplă însă într-un sistem funcțional. Ce se întâmplă atunci când misticul e atacat tocmai de aparatul administrativ? De ce se întâmplă așa? Long vine cu răspunsul. Poate că societatea românească are o oarecare organizare perversă, respectând cele cinci puncte de mai sus, tocmai pentru că sub această organizare se află un vid și o traumă. Ba nu, trei, cum zicea Boia. Sistemul nu cedează pentru că sub el este o neorganizare istorică. Sistemul nu cedează și pentru că el ne ferește de dureri care s-au acumulat de-a lungul timpului în noi, românii. Bion spune că Establishment-ul fie absoarbe creator (simbiotic), fie devorează (parazitar). Când aparatul atacă misticul, e Establishment parazitar. El nu mai mediază misticul, ci îl transformă în fantomă sau îl expulzează, fiindcă misticul amenință organizarea perversă însăși.

Două fenomene sunt atât de ușor de observat azi, aproape zilnic: primul este complicitatea, care te lasă să intuiești că, dacă pică unul, toți sunt în pericol, deci nu pică niciunul. Iar al doilea este cel care, pe mine unul, mă sperie foarte tare: apariția personajelor fantomatice. A acelor personaje care par vide în ele însele, deși discursul este unul de plinătate – voi face, voi drege și va fi!… când este evident că avem de-a face cu o figură de fum ce va dispărea la prima adiere de vânt. Și țineți cont că nu vorbim de persoane… ci de roluri și de funcții. Sistemul e făcut, din punctul acesta de vedere, nu din oameni… ci din structuri organizate pervers, care forțează funcționarea.

Este asta o explicație iluzorie? Am forțat ideile din diferitele domenii să se potrivească într-un discurs ce pare coerent? Știu sigur că am urmărit să aduc idei ce-mi par că sunt ușor de exemplificat în trecut și în prezent. Ele s-au adunat într-o explicație coerentă abia în aceste pagini.

O soluție a victimei abuzului sadic sau sexual este aceea de a deveni complice sau chiar de a reproduce abuzul mai târziu în viață prin identificarea cu agresorul. Aceasta este una dintre modalitățile prin care abuzul se perpetuează. Deși agresorul, victima și complicele sunt roluri destul de diferite, cu simptome comportamentale emergente diferite, fiecare dintre ei este prins într-un sistem parazitar și pervers, indiferent dacă cei care dețin aceste roluri sunt sau nu conștienți de acest lucru. Rolurile pe care le dețin le impun să joace scenarii perverse în moduri specifice, iar persoana care îndeplinește rolul respectiv se poate simți destul de conflictuală în această privință. Acest aspect este important în analiza hărțuirii la locul de muncă, de exemplu, unde rolurile agresorului, victimei și martorului pasiv rămân prinse într-un sistem pervers, uneori ca urmare a unor coluziuni multiple și a existenței mai multor complici, iar expunerea sistemului amenință sau perturbă bazele de putere existente ale multor persoane care îndeplinesc aceste roluri. Actorii nu sunt neapărat lipsiți de conflicte personale în rolurile lor, dar dacă hărțuirea face parte dintr-o cultură mai largă, neliniștea lor poate fi atenuată prin negarea susținută în mod sistematic. (Long, 2008, p.27)

Citatul începe prin a spune… o soluție… dar oare când ajung oamenii la o asemenea soluție? Căci nu cred că se poate spune că toți cei abuzați devin automat abuzatori. Și, dacă găsim niște condiții care să rezoneze, poate că într-adevăr avem un punct de plecare în explorări mai complexe pentru starea de fapt a României.

Aici am să vă fac cunoștință cu un alt autor psihanalitic, Vamik Volkan:

…participanții din grupurile mari aflate în conflict par să poarte două straturi de „veșminte”. Primul li se potrivește perfect și reprezintă identitatea lor individuală — baza sentimentului lor interior de identitate durabilă. Al doilea strat este o acoperitoare largă, confecționată din pânza cortului grupului mare (identitatea grupului mare), prin care persoana împărtășește un sentiment persistent de identitate cu ceilalți membri ai grupului mare. Ambele veșminte oferă siguranță și protecție. Însă, deoarece ambele sunt purtate zilnic, individul abia le observă pe vreuna dintre ele în circumstanțe normale. Când apare o furtună, însă — adică în perioade de stres colectiv, precum criza economică, schimbări politice drastice, tulburări sociale sau război — „haina” confecționată din pânza cortului capătă o importanță mai mare, iar indivizii pot căuta în mod colectiv protecția cortului grupului lor mare și, de asemenea, pot contribui la apărarea acestuia. (Volkan, 2001, p.83)

Când îl citești pe Boia, înțelegi perfect ce voia Volkan să spună cu pânza cortului! De-a lungul timpului, identitățile personale și de grup au fost puse sub presiune. Încă o dată, așa se întâmplă în mod natural când crești! Dar, pentru ca soluția să fie una perversă, mediul în care crești trebuie să aibă ceva deficiențe. Pentru un copil este, azi, simplu de spus că el are nevoie de un mediu de îngrijire suficient de bun, de o mamă devotată și de un tată care să știe cum să-i țină și să se bucure de cuplul mamă-copil. Și mai știm că rolurile acestea nu pot fi pur și simplu învățate din cărți, tocmai pentru că reprezintă cele mai naturale și adânci manifestări umane.

Cu cât membrii grupului percep sau experimentează mai mult stres, cu atât se implică mai mult în întreținerea și repararea pânzei. În condiții extreme și amenințătoare, ei se simt îndreptățiți să facă orice, fie că este sadic sau masochist, pentru a-și proteja identitatea de grup mare, și vor căuta sau se vor aduna în jurul unui lider care îi va ajuta în această sarcină, indiferent de mijloacele pe care acesta le-ar putea folosi. (Volkan, 2001, p.84)

Mi se pare de mare importanță, pe de o parte, faptul că vorbim despre condiții amenințătoare, iar pe de altă parte, despre acțiuni sadice sau masochiste. Despre ce fel de condiții amenințătoare vorbim aici? Păi să revenim la Boia și la cele trei momente traumatice despre care vorbea el – „despărțirea de Orient, apoi despărțirea de Apus prin instaurarea comunismului și, în sfârșit, despărțirea de comunism și revenirea, ezitantă, în matca occidentală.” Nu mă voi opri la analiza caracterului traumatic al fiecăreia dintre ele, deși, în mod evident, fiecare merită atenția aceasta. Mă mulțumesc doar să subliniez, pe de o parte, caracterul de ruptură/despărțire/scindare, iar pe de altă parte, lipsa evidentă a spațiului oricărui tip de elaborare a acestei rupturi. Și când au apărut elaborări ale acestor momente, ele au apărut târziu și n-au avut un impact prea mare la nivel societal. Mi-e cel mai ușor să mă refer la ruptura de comunism, căci i-am fost martor, deși știu că pentru mine comunismul nu a avut și nu are aceeași semnificație ca pentru cei care chiar au trăit o parte semnificativă din viața lor în atmosfera aceea. Evenimentele de la ’89 le țin minte doar ca pe o teamă difuză, generată de faptul că nu înțelegeam ce se întâmplă, dar l-am văzut pe bunicul meu lăcrimând și pe toți ceilalți foarte emoționați. Violența a ceea ce se întâmpla la TV mă impacta într-un fel, dar îmi era și departe într-altul. Eram un copil. Istoria academică, după cum spuneam, nu m-a ajutat deloc să înțeleg. Nu știm nici acum ce a fost atunci. S-au scris cărți ale supraviețuitorilor închisorilor, cărți dureroase. Parcă a existat și un Memorial al durerii, o serie TV îngrozitoare. Da. Dar vedeți cum sunt în mintea mea… câteva puncte aruncate pe o pagină. Nu un proces consistent în care imaginarul oamenilor, al tuturor românilor, să fie impactat. Nu un loc în România, la modul cel mai concret, unde, dacă vrei să vezi ce s-a întâmplat în comunism, să poți afla și, mai ales, să te poți îngrozi de ce i-a marcat pe cei care l-au trăit. În cele din urmă, un loc unde cei care l-au trăit să-și poată plânge ce au avut de plâns. Poate că fiecare dintre ei și-a plâns în casele lor pierderea și ruptura. Poate… dar nu ca națiune. Nu încă!

…atunci când membrii unui grup suferă o traumă severă și colectivă, nu este doar despre faptul că multe persoane din acel grup vor prezenta simptome similare ale tulburării de stres posttraumatic, vor utiliza mecanisme de apărare similare sau vor manifesta simptome ale unor probleme psihologice similare. Astfel de evenimente traumatice îi afectează pe toți cei care se află sub umbrela etnică sau națională și adesea declanșează procese sociale sau politice inconștiente. (Volkan, 2001, p.86)

Deci, ce ziceți… oare este corupția și perversiunea structurală un simptom al lipsei de organizare a rupturilor? Eu zic că e posibil să fie așa sau mai degrabă este așa decât că nu este.

Deși fiecare individ dintr-un grup mare traumatizat are propria identitate unică și propria reacție personală la traumă, toți membrii împărtășesc reprezentările mentale ale tragediilor care s-au abătut asupra grupului. Imaginile de sine vătămate ale acestora, asociate cu reprezentările mentale ale evenimentului traumatic comun, sunt „depozitate” în reprezentarea de sine în formarea copiilor din generația următoare, ca și cum acești copii ar fi capabili să jelească pierderea sau să repare umilința. În cazul în care copiii nu reușesc să facă față a ceea ce este depus în ei, ei, ca adulți, vor transmite la rândul lor reprezentarea mentală a evenimentului generației următoare. (Volkan, 2001, p.87)

Da, aceasta este transmiterea transgenerațională a traumei. Și încă o dată – ceea ce trăim se întâmplă într-un mediu. Felul în care trăim are legătură cu mediul în care trăim evenimentele. Dacă mediul ne susține, el se constituie într-un conținător, adică evenimentul are loc într-un corp cu piele. Dacă mediul nu ne susține, apar găurile în pânza conținătoare și durerea capătă valențe noi. Căci durerea este prezentă în ambele situații, dar felul în care este abordată, posibilitatea exprimării ei așa cum apare înăuntru sau, dimpotrivă, pericolul exprimării ei, este cel care face diferența următorului pas. Să faci față la ce s-a depus înăuntrul tău înseamnă și să ai un mediu care ți-a permis creșterea și dezvoltarea naturală, adică tocmai forța de a suporta durerile istoriei fără a deveni nefuncțional. Parte din societatea de azi nu este prea funcțională, iar unele părți sunt complet nefuncționale. Este pentru că românul este leneș? Sau prost? Sau din cauză că străinii nu ne lasă? Din unghiul din care mă uit eu, nici pe departe. „Străinul” care ne asuprește este propria durere nemetabolizată. Și așa va rămâne până ne răzgândim în privința strategiei de abordare.

De obicei, generațiile următoare ale unui grup mare de victime sunt cele care sunt afectate de o traumă aleasă. Există, totuși, situații în care nici agresorul nu poate jeli pierderile sau depăși rușinea asociată cu un eveniment din trecut. În Germania, de exemplu, umbra epocii naziste și complicitatea poporului german la Holocaust continuă să influențeze modul în care indivizii și germanii, ca grup, se percep astăzi. Așa cum au observat soții Mitscherlich (1975), incapacitatea generațiilor anterioare de germani de a jeli această perioadă implică o apărare comună împotriva identificării și asocierii cu al Treilea Reich, precum și sentimente de rușine pentru atrocitățile comise de acesta. Aceste probleme nerezolvate s-au transmis generațiilor următoare. Această problemă a fost examinată recent în cadrul unui simpozion intitulat „Sfârșitul tăcerii?”, desfășurat la Düsseldorf, Germania, în august 1998. (Volkan, 2015, p.88)

Dar destul despre alții, să vedem ce ne spune Volkan chiar despre noi, căci ne-a vizitat după ’89. Iată ce ne spune el despre dificultatea elaborării noastre a doliului:

Doliul a fost și mai complicat fiindcă răspunsul la pierderea celor doi Ceaușești s-a amestecat cu răspunsurile la pierderea celorlalți care au murit în timpul Revoluției de Crăciun. Toți morții revoluției din București zac îngropați în afara zidurilor Cimitirului Național al României din această capitală — și revoluționari, și susținători ai lui Ceaușescu. Un însemn îi proclamă deopotrivă pe revoluționari și pe apărători „Eroi ai Revoluției”. Amestecul de răzvrătiți și răufăcători în același loc face jelirea lor complicată, fiindcă, indiferent de simpatiile celui care jelește, locul de îngropăciune este contaminat de morții „răi” îngropați alături de „eroi”.  (Volkan, 1997, p.182)

Volkan se oprește și asupra felului în care s-a petrecut totul. Cei doi Ceaușești au fost prinși, iar un purtător de cuvânt al noului regim a promis un proces public. N-a fost așa. Trei zile mai târziu se anunța că fuseseră deja judecați – nouă ore au ținut toate – condamnați și executați. Au apărut apoi imaginile, puternic editate, ale procesului și ale trupurilor. Cum au reușit Iliescu și cei din jurul lui să preia puterea rămâne, spune Volkan, un fel de mister – nu păruse să existe vreo lovitură pregătită dinainte, nici vreo mișcare amplă a dizidenților. Așa începe, cumva, o ruptură: graba, procesul care nu mai e public, mormintele neînsemnate. Și, peste toate, senzația că ceva s-a petrecut fără să fi fost dus până la capăt, văzut, înțeles. Adaug un alt citat cu greutate din același articol:

Românii n-au realizat niciodată pe deplin că, odată cu sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu, „fiii” săi nu doar îl uciseseră, ci îl și „mâncaseră”. Conducându-i pe români vreme de peste două decenii, Ceaușescu ajunsese o parte din ei. Cu moartea sa, o parte din fiecare român a murit și ea, dar rușinea lor pentru asocierea cu el și vinovăția lor ascunsă pentru că îl „uciseseră” trebuiau negate. Și totuși, prin identificarea lor cu el, ei țineau totodată în viață dictatorul. (Volkan, 1997, p.188)

Și doar scriind aceste lucruri îmi dau seama de greutatea lor și de dificultatea uriașă a abordării pe o scară mai largă. E interesant că îmi trece prin minte și gândul – oare de ce le mai scriu? Eu trebuia să le scriu sau cei care le-au trăit? Nu le făcea lor mai bine decât mie? Dar știu că îndoiala mea e semnul unui proces mai adânc decât așternerea unor cuvinte pe o foaie.

*

Nu știu cum am ajuns să pun toate aceste idei împreună. Ce pot spune sigur este că am urmărit zilnic, și fără patos, peisajul politic românesc din ultimele două luni. Mi s-a părut că recunosc strategii și dinamici individuale și de grup, iar asta m-a încurajat să caut; am citit și recitit unele materiale care mie îmi deschid calea către o reflecție benefică. Și este benefică pentru că acum, când am ajuns la final, cumva simt că fac parte dintr-un tot mai mare. Nu știu dacă e bine să îl numesc european sau altcumva, dar sigur m-a determinat să aleg cuvântul piele din titlu.

Am plecat de la mirosul in-suportabil de urină din centrul Ploieștiului și am făcut o incursiune în strategia istorică împreună cu Lucian Boia. Apoi m-am alăturat complexității psihanaliticii bioniene, pentru că e atât de hrănitoare. Limpezimea pe care o capeți atunci când te poți uita la diferența dintre un grup de lucru și un grup organizat de structuri afective este uriașă. La fel de uriașă este și diferența dintre o structură care poate suporta durerea și conflictul și una care ar face orice să o evite, să găsească calea mai scurtă. Din Bion am ajuns, fără niciun fel de dificultate, printr-un alt autor psihanalitic, Steiner, la Susan Long, a cărei carte despre perversiunea organizațională mi-a limpezit cel mai mult ideea de perversiune ca structură. Totul mi s-a părut mult mai clar prin aceste lentile. Cu Volkan mai interacționasem în trecut, cu lucrările lui. Gândul m-a dus, fără nicio forțare, către el. Și astfel s-a alcătuit o imagine.

România de azi, care a petrecut mai bine de 50 de zile în lupte interne pentru stabilirea unui guvern, nu este ceva nemaiauzit și cu totul și cu totul excepțional. Am încercat să privesc tot procesul într-un cadru mai larg și nu doar din frustrarea multiplelor straturi de minciuni vehiculate zi de zi de politicieni. Poate că frustrarea doar m-a încurajat să studiez mai mult, da. Este faptul că oamenii mint cu atâta ușurință un fapt excepțional (în sens negativ)? Nu cred. Este îngrijorător, da, pentru că am văzut că minciuna presupune un sistem care nu funcționează sănătos. Ba chiar, pe alocuri, e incoerent. Acestea sunt găurile din pielea României care ne rămân de „astupat” nouă și generațiilor ce vin. Greutatea ce a stat pe umerii generațiilor de dinainte a fost prea mare, cred că e evident acest lucru acum. Vestea bună e că suntem în proces, fără doar și poate. Așa cum suntem și parte din Europa, indiferent în ce parte am întoarce capul. Și e adevărat că niciun proces nu promite succesul. Pentru el ai nevoie și de resurse interne, și de sprijin extern. Și o știe oricine s-a preocupat de creșterea proprie. Tot Steiner spune un lucru care mi-a plăcut întotdeauna: recuperarea din retragere psihică vine prin acceptarea faptului că exteriorul e bun. Pentru noi, mie mi se pare evident că nu suntem siguri că exteriorul este bun și de aceea nici nu ne putem deschide mai mult. Trebuie cumva să ne educăm și să învățăm a diferenția între un pericol intern și unul extern. Propriile răni modelează felul în care percepem realitatea. Nu cred că asta se aplică doar indivizilor, ci și grupurilor mari. Rana ne determină să ne apărăm, căci doare. Și pentru că nu am avut, și nici n-am știut că avem nevoie de acel spațiu în care să ne doară, să putem exprima asta, ne-am protejat așa cum am putut. Uneori am mințit, alteori am închis ochii, deși știam că realitatea este altfel, iar alteori a trebuit să ținem ochii deschiși și am adăugat un strop de schimbare. În bine.

Desigur că nu voi ocoli întrebarea – bine-bine, și ce e de făcut?

În primul rând, cred că mai multe minți trebuie să se întrebe la modul cel mai serios acest lucru. Până atunci sunt doar păreri. În al doilea rând, răspunsul constă în educație. Am survolat ani întregi această întrebare, și la nivel personal, dar și grupal. Trebuie să asigurăm condițiile în care învățarea din experiență să se producă. Azi circulă această idee de dezvoltare a gândirii critice. E bună. Pentru mine, ca psihoterapeut de orientare psihanalitică, e bazal să mă întreb cum poate apărea gândirea critică sau, mai bine spus, în ce context, în ce mediu? Psihanaliza are un cuvânt de spus aici și cred că răspunsul traversează întreaga lucrare.

E nevoie de un mediu educațional suficient de sigur încât întrebările să poată fi adresate fără pericolul răzbunărilor sau al colapsului interior. Este suficient să ai o economie care să funcționeze curat? Să nu mai existe atâta corupție? Cred că nu…la fel cum nu cred că ele pot fi atinse cu adevărat fără investiția în educație. Și mă refer nu doar la pregătirea școlară, foarte importantă și ea, ci și la pregătirea interioară de a primi noi realități.