În spatele cortinei. Despre sindromul impostorului – OANA PETRESCU
Să ne imaginăm că ne aflăm într-o sală de teatru, privind la cortina care ascunde un ecran întunecat și asteptăm ca imaginea să pornească. Felurite gânduri ne trec prin minte în această asteptare. Cum va arăta imaginea din fața noastră? Ce sentimente ne-ar putea trezi? Ce impact ar putea avea asupra noastră? Vom râde ca la o comedie ori vom trăi tristețe privind la situațiile prin care trece eroul sau eroina? Ne vom simți miscați de valul de iubire si compasiune ori vom fi copleșiți de resentimente? Toate aceste emoții ar putea pulsa în noi, precum și multe altele, la vederea celei mai fascinante persoane din lume: noi înșine! Scena teatrului poate fi chiar mintea și sufletul fiecăruia dintre noi, populată de gânduri, speranțe, temeri, bucurii, amintiri. Mintea noastră are la fel de multă realitate cum are si creierul, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. La fel și imaginea de sine, cu toate rolurile pe care le jucăm pe scena internă și pe cea externă.
Mai mult sau mai puțin conștient, cu toții avem o hartă mentală despre noi înșine. Imaginea de sine reprezintă propria concepție despre ce fel de persoană suntem, devenind piatra de temelie a întregii noastre personalităti. E un produs al experiențelor trecute în care se întrepătrund succesele si eșecurile, umilințele si triumfurile, bucuriile si tristețile precum și felul în care ceilalți au reacționat la ceea ce noi am spus, am gândit sau am simțit la un moment dat. Imaginea de sine servește astfel drept unitate de masură a lumii înconjurătoare, acționând ca un punct de reper care ne permite să ne definim în raport cu ceilalți.
Drept consecință, mare parte din acțiunile și emoțiile noastre ajung să fie în concordanță cu imaginea pe care o avem despre noi înșine. Ajungem să ne comportăm precum persoana care stim că suntem. De exemplu, atunci când credem că nu suntem norocoși, vom reuși să dovedim în final că suntem o victimă a ghinionului. Când credem despre noi că suntem niște ratați, vom găsi un mod de a eșua, în ciuda speranței si efortului de a reuși. Când ne simțim buni în ceea ce facem, parcă și rezultatele pe care le obținem sunt pe masură. Toate experiențele noastre par să verifice imaginea despre noi înșine, intărind-o sau slăbind-o, creând un cerc vicios sau, din contră, unul plăcut. Purtăm imaginea de sine în activitățile prezente și în planurile de viitor, în egală măsură.
Deși vorbim despre o relație de interdependență între imaginea de sine și acțiunile pe care le întreprindem, apare uneori sentimentul că nu merităm succesul pe care l-am obținut, în ciuda dovezilor și realizărilor pe care le avem. Ce anume contribuie la incapacitatea de a trăi satisfacție în legătură cu un succes meritat? Pentru că in acest caz nu mai putem vorbi despre o interdependență între felul în care ne privim si realitatea externă ci despre o o disjuncție între propria evaluare și abilitățile reale. În loc să ne atribuim realizările și eforturile personale, considerăm că succesul se datorează norocului sau unor factori externi și trăim într-o teamă permanentă că vom fi descoperiți. În ciuda dovezilor externe ale competenței, rămâne convingerea că suntem impostori și nu merităm tot ceea ce am obținut.
Termenul de sindrom al impostorului a fost descoperit de psihologul Dr. Pauline R. Clance si colega ei, Suzanne A. Imes, în urma observațiilor clinice. Ele au remarcat că multe femei cu performanță înaltă tindeau să creadă că sunt inadecvate sau nu sunt competente în ciuda realizărilor academice și profesionale. S-a observat că aceste femei nu aveau un sentiment intern al succesului, considerandu-se „ impostori”, în ciuda faptului că au obtinut scoruri bune la testele standardizate și au primit premii profesionale. Sindromul impostorului a fost observat pentru prima dată la femeile care au obtinut succese în carieră, dar ulterior s-a demonstrat că acesta apare atât la femei, cât și la bărbați, deopotrivă. Observațiile clinice efectuate au urmărit analiza dinamicii succesului obținut care creează un ciclu continuu de îndoială de sine. Astfel, persoana cuprinsă de anxietate și de teama de eșec, fie începe imediat să lucreze și depune mai mult efort decât este necesar, fie amână realizarea ei pentru ca ulterior să lucreze din greu pentru a o duce la bun sfârșit. După finalizarea sarcinii, trăiește un sentiment de bucurie și de eliberare, care însă nu persistă. În ciuda laudelor primite, succesul nu e privit ca datorându-se abilităților sale, ci muncii în exces sau norocului. Îndoiala și anxietatea apar din nou, amplificându-se odată cu anticiparea unei noi sarcini, deoarece lipseste încrederea că poate să obțină din nou acel succes, ținând cont de faptul că nu consideră că reușitele i se datorează personal. In acest fel, ciclul se repetă.
De multe ori, sindromul impostorului si pefecţionismul sunt asociate. Comportamentele perfecționiste implică setarea unor obiective foarte înalte, nerealiste, iar când acestea nu sunt atinse, gândurile și comportamentele autodistructive ajung să pună la îndoială capacităţile şi calităţile personale. Confruntarea cu un eșec declanșează o diminuare a încrederii în sine și apariția unui sentiment de rușine. Pretenția de a reuși din prima încercare pune o presiune copleșitoare pe propria persoană iar atunci când asteptările nu sunt confirmate se instalează un sentiment de a nu fi valoros. Astfel, singura opțiune pentru salvarea sentimentului valorii personale devine intensificarea eforturilor depuse deja, ceea ce intreține un cerc vicios în care teama de eșec determină impunerea unor noi obiective irealizabile. Chiar și atunci cand țelurile sunt atinse, rămâne întrebarea dacă nu cumva se putea mai bine. Succesul nu este niciodată satisfăcător pentru că validarea primită în urma muncii și nu munca în sine e cea care motiveaza. Munca intensă și sentimentul de inutilitate trăit în absența ei au rolul de a acoperi, de fapt, lipsa stimei de sine și lipsa identității, fragilizând echilibrul dintre viața profesională și viața personală.
Sentimentul de impostură se regăsește și în comportamentul compulsiv de autoperfecționare, în tendința de a face nenumărate cursuri, traininguri și specializări, chiar dacă nu sunt neapărat necesare, din convingerea că trebuie să fii extrem de bine pregătit, să respecți toate cerințele educaționale sau de experiență pentru a avea succes. Atunci când această perfecționare este dusă la extrem, ea poate genera o evitare a responsabilității.
Totodată, convingerea că a cere ajutor reprezintă o slăbiciune ascunde un sentiment de impostură ce ruleaza în dinamica imaginii de sine. Refuzul oricărei forme de ajutor e văzut ca o modalitate de a demonstra valoarea proprie iar delegarea sarcinilor generează frustrare și dezamăgire în raport cu rezultatele obtinute. O activitate este trăită ca fiind valoroasă doar când e realizată pe cont propriu iar ajutorul primit în atingerea unui scop e resimțit ca un eșec personal.
Atât femeile cât și barbații pot suferi sentimente de impostură, în special atunci când mediul familial în care au crescut a fost dominat de asteptări înalte cu privire la realizări și standarde de perfecțiune. A crește intr-un mediu în care am fost mai degrabă criticați, judecați și anulați în acțiunile noastre decât văzuți, admirați și încurajați, are ca efect dezvoltarea unui sentiment că nu suntem niciodată suficient de buni pentru a primi iubirea si aprecierea celor față de care ne simțim atașați. Se naște convingerea că doar dacă reușim, dacă suntem cei mai buni, putem menține o relație cu celalalt, putem fi văzuți, admirați și iubiți. Pentru că sprijinul emoțional este vital pentru buna funcționare a oricărui copil, el iși va crea speranțe și iluzii necesare supraviețuirii sentimentului de sine. Iluzia pe care o creează este că parinții au potențialul de a-l iubi, fapt care îi va permite să se iubească pe sine, însă nu pentru ceea ce el reprezintă ci doar pentru realizările sale. Privat de hrana emoțională necesară cresterii psihice, copilul devenit ulterior adult se va concentra pe “hrana” care i-a lipsit și iși va organiza viața și relațiile în jurul satisfacerii acestei nevoi emoționale. Nevoia nesatisfăcută nu dispare și asteaptă să fie exprimată. In felul acesta, orice reușită obținută în viața de adult va fi asociată cu nevoia și speranța de a primi iubirea și admirația celuilalt pe care nu a primit-o în copilărie. Dorința de a realiza pe cont propriu diverse sarcini va exclude primirea oricărei forme de ajutor pentru că asta i-ar lua din excelența care îi poate asigura aprecierea. Rezultatele obținute în urma eforturilor personale vor avea valoare pentru sine doar dacă cei din jur le vor observa, valida și vor atrage aprecierea și iubirea lor. Validarea celor din jur devine în felul acesta o busolă interioară ce întreține nevoia de a se agăța de ceilalți pentru a avea o personalitate organizată. “Eu sunt valoros pentru ceea ce sunt” devine “eu sunt valoros doar dacă realizez ceva iar realizările mele sunt văzute și apreciate de ceilalți”. În spatele înțelegerii raționale că succesul e meritat, se ascunde un sentiment de încredere în sine scazută si o teamă de a eșua, de a fi criticat sau judecat. Bucuria reușitei este în permanență umbrită de sentimente de rușine, inadecvare, autocritică și de suspiciune în legătură cu succesul. Nevoia constantă de validări externe pentru a simți valoare și admirație devine un sac fără fund pentru că aceste validări nu reușesc să elimine sentimentul de nesiguranță cu privire la propria valoare. Drept consecință, stima de sine nu este menținută și succesele obținute nu produc satisfacție.
Incapacitatea de a simți satisfacție în legătură cu un succes meritat e trăită și de adultul care, atunci când era copil, nu a fost văzut și iubit pentru ceea ce a reprezentat el în realitate ci pentru ceea ce și-au dorit părinții lui să devină. Liberul arbitru necesar exprimării în mod spontan si natural a propriei personalități a fost compromis de rolul care i-a fost distribuit să il joace. În disperarea de a merita dragostea si aprobarea, copilul s-a conformat și, în timp, a început să-și ascundă propriul său fel de a fi pentru a se proteja, învățând să arate doar ceea ce a vrut să vadă părintele lui. Plecând de la premisa că ar putea să își mulțumească părinții dacă s-ar purta diferit, problema nerecunoasterii ca persoană distinctă cu nevoi si calități proprii devine corijabilă prin propriile eforturi ale copilului. Construindu-și o lume oarecum previzibilă, copilul învață că beneficiază de dragoste, atenție și aprobare nu pentru ceea ce e el ca persoană ci pentru ceea ce își doresc ceilalți de la el. El devine cineva care nu este cu adevărat. Ceea ce odată i-a folosit în copilărie, respectiv acceptarea unei identități false menite să protejeze relațiile cu părinții, acum, in viata de adult, funcționează împotriva propriilor interese, hrănind sentimentul de impostură și sabotând celebrarea succeselor. Vocea impostorului devine astfel o voce care pedepsește. Ne spune că nu suntem suficient de buni, că vom fi „descoperiti” pentru cine suntem cu adevărat și că, în interior, acțiunile noastre sunt inacceptabile. Teama noastră este că, dacă oamenii află cine suntem, vom fi judecați și această judecată ne va expune ca fiind lipsiți de valoare, întocmai ca în copilarie.
O predispoziție a sentimentului de impostură se regăsește la persoanele care provin din grupurile dezavantajate din punct de vedere social, unde părinții refuză încurajarea deoarece ambițiile copiilor lor nu se potrivesc cu așteptările familiei. Copleșiți de propria nesiguranță, unii părinți minimizează și critică succesele copiilor lor pentru a-i coborî la nivelul propriei nesiguranțe. Atunci când copiii ajung să depășească așteptările și nivelul familiilor lor de origine, rămân cu un sentiment de insecuritate generat de succesul lor. Acești copii deveniți adulți se vor întreba cât va dura succesul lor. Dorința de a încerca ceva nou va fi sabotată întrucat, de fiecare dată când realizează ceva, devin mai îngrijorați că ceilalți vor descoperi “adevărul” despre abilitățile lor. E o luptă internă constantă între realizarea succesului și evitarea “demascării incompetenței”, care împiedică atingerea potențialului.
Rezultatul acestor experiențe trăite în primii ani de viață e tradus în obținerea unei identități incomplete, în ciuda presupunerii că în corpurile noastre de adult se află personalități la fel de adulte. În lipsa atașamentului față de un părinte în relația cu care să ne simțim acceptați, valoroși, iubiți și recunoscuți ca persoane, dezvoltarea psihică este blocată iar personalitatea continuă să funcționeze prin prisma nevoilor de copil ce asteaptă să fie satisfăcute. Cercul vicios al respingerii propriei competențe care caracterizează sentimentul de impostură reprezintă de fapt un ciclu continuu de repetiții ale experiențelor de neîncredere și de neacceptare trăite în copilărie în relația cu adultii din jur, sentimente care incearcă să își găsească alt final, de data asta unul care să permită dezvoltarea unei personalități mature și a unei imagini de sine stabile.
Deopotrivă, sentimentul imposturii este întreținut și de un standard cultural. Cultura contemporană a dat naștere sindromului impostorului, punând accent pe perfecţionism, statut, putere și competiție mai mult decât pe autenticitate, acceptare, moderație și colaborare. Astfel că, pe lângă experiențele personale care își pun amprenta asupra modului în care fiecare individ vede lumea, experiența culturală are și ea un cuvânt de spus în felul în care ne asezăm în relațiile cu lumea și cu noi însine. În mod inevitabil, individualitățile creează cultura și fiecare individ este format de cultura pe care a creat-o. De aceea, e foarte important să ne raportăm în viață la valorile culturale care sunt congruente cu propriile valori. Pentru asta e nevoie însă să ne putem uita mai intâi la noi înșine, în interiorul nostru și să învățăm să ne cunoaștem cu adevărat.
Felul în care ne privim pe noi înșine nu poate fi schimbat cu citate motivaționale iar forța voinței nu este suficientă. Cu noțiunile de self-discovery si self-love riscăm să picăm în capcana individualismului despre care vorbeam mai devreme. Pentru schimbare e nevoie de o experiență în relație, de un celălalt, împreună cu care să poată fi dezvoltate noi tipare emoționale și relaționale, altele decât cele care ne provoacă dificultăți. Până la urmă, imaginea de sine, felul în care ne vedem pe noi înșine s-a format în urma unor experiențe relaționale, la început cu părinții nostri și ulterior cu persoanele din mediul social. Nu ne-am născut cu sentimentul de impostură, el s-a format într-o relație.
Nu putem schimba ce nu înțelegem. Astfel că, înainte să ne întrebăm “cum să schimbăm?”, mai util ar fi să ne gândim “de ce suntem așa cum suntem, de ce simțim așa cum simțim?” si să găsim răspunsuri cu ajutorul cărora putem privi în spatele cortinei pentru a afla cine suntem cu adevărat si cine vrem să devenim.
