RAPORT DE PE FRONT – Valentin Miu

Din mijlocul confuziei generale care pare fara margini, ma vad iarasi fata in fata cu pagina goala ce-si asteapta cuvintele. Uneori ma enerveaza, pentru ca stiu ca imi cere cuvinte si eu nu sunt in starea potrivita sa i le dau iar alteori, pur si simplu, nu le am. De data asta insa, cuvintele m-au adus iarasi in fata voastra.

Acum aproape doua luni scriam un articol – Din inauntrul casei – in care spuneam raspicat ca traim timpul Traumei si descriam cateva elemente evidente ale dinamicii specifice Traumei. As adauga acum un alt element al acesteia, si anume imposibilitatea de a gasi cuvinte pentru ce s-a intamplat, dorinta nespusa (si nescrisa) de a ne putea oglindi in ochii altcuiva cu speranta ca de-tine acele cuvinte care sa ne descrie confuzia si poate chiar haosul, interior si exterior.

Zapacit un pic de ideea de relaxare – cea specifica perioadei de alerta – dar si de rumorul general – cat o sa mai tina? oare a trecut? vine valul al doilea pandemic? – iata-ma-s in fata voastra pentru a incerca sa raspund un pic, dar nu de tot, la intrebarile astea.

La intrebarea daca a trecut partea mai grea din toata acestea perioada marcata de moarte, suferinta si confuzie, raspunsul este nu, nu a trecut partea cea mai grea…pentru ca inca nici nu a venit. Si inainte de a va retrageti suparati ca spun asta, as vrea sa va rog sa urmariti firul evenimentelor pe care urmeaza sa-l desfasor ochilor vostri. Sa nu uitati ca avem cu totii nevoie de cuvinte bune!

In primul rand, as vrea sa subliniez ca ceea ce am spus si urmeaza nu ni se aplica doar noua, romanilor, ci intreaga lume trebuie sa isi negocieze raspunsul la ceea ce am trait mai mult sau mai putin impreuna. Dar e la fel de adevarat ca nimeni altcineva nu va negocia in locul nostru. Va trebui sa invatam, caci noi nu stim, desi istoria ne-a oferit multe oportunitati, sa ne ingrijim, sa reparam locurile in care nu mai functionam bine si sa ne adaptam acolo unde realitatile s-au schimbat, fara acordul nostru.

Esentialul a ceea ce lumea intreaga, si impreuna cu ea si noi romanii, a suferit, a fost lovitura primita in sentimentul ca noi suntem la carma vietii noastre. In principiu, ne descurcam cu faptul de a ne conduce viata, de a ne-o organiza dupa cum ne dorim, de a ne face un program cum ar veni, de a pleca si a veni acasa, si mai ales de a oferi siguranta celor pe care ii iubim. Perioada ultimelor luni ne-a deposedat in mare masura de aceste lucruri, fie ca am recunoscut-o deschis, fie ca am fost increzatori in propriile noastre forte, negand realitatea exterioara evidenta. Nu exista nici un loc de pe planeta in care Covid a ajuns si care sa nu trebuiasca sa negocieze cu aceste lucruri.

In timp ce scriu, un copil mic se uita la mine printre scandurile gardului, apucand o capsuna coapta si ma striga pe nume. E timpul ploios acum si broboanele de apa atarna pe trandafirii grei de petale si parfum, aplecandu-i de te si miri ca nu ii rupe…ei stiu sa se lase. Imi vine in minte un aspect pe care l-am admirat in traditia buddhista si pe care ei l-ar numi cam asa – sa primesti conditiile adverse intalnite in cale ca pe niste oportunitati de a-ti antrena mintea.

Oare, daca nu traiam doua luni cu limitarile stricte in care am trait cu totii, as mai fi vazut copilul acela cu aceeasi ochi…oare, as mai fi vazut trandafirii aplecandu-se?

Dragilor, nu sunt intrebari filosofice acestea, nu am schimbat asa de brusc registrul scriiturii mele doar de dragul de a produce un efect in voi, cei care cititi. Nu. Doar am schimbat perspectiva din si in care ma uit la cele dimprejurul meu. Si asta pentru a trasa directia ce o avem de urmat daca ne dorim ca noi, cu mintile noastre, sa traversam o perioada atat de dificila si sa nu ramanem impotmoliti si in asta, ca in atatea altele din trecutul poporului nostru.

Ceea ce am vazut in perioada de restrictie a libertatii de miscare nu a fost doar Trauma, doar confuzia celor din jurul meu si sperantele iluzorii ca nu e chiar asa de rau sau ca, chiar, nu s-a intamplat nimic. Am vazut cum multi dintre cunoscuti au postat poze cu locuri care, fiind libere de freamatul oamenilor, aratau minunat; am vazut oameni care s-au alaturat in grupuri aratandu-si disponibilitatea de a ajuta, fara a se gandi la ce castiga din asta; am vazut intelegerea oamenilor ca traversam o perioada grea si respectul unul pentru celalalt; am vazut efortul urias al unora de a crea din nimic momente si spatii a caror stralucire e peste masura. Si stiti, aceste momente minunate s-au vazut asa de clar pentru ca totul in jur era intunecat.

Ma gandesc ca despre terorile comuniste, cele care au maltratat fondul nostru comun si care ne influenteaza din catacombele psihicului colectiv, s-a scris un pic…insa noi n-am fost uniti. Ma gandesc ca despre Revolutia din 1989, acea oportunitate extraordinara, s-a scris si cercetat un pic…insa noi n-am fost uniti. Dar ma gandesc si ca, poate, nu suntem pierduti cu totul desi stim, fara urma de tagada, ca traumele majore – colective sau personale –  se transmit din generatie in generatie, pana la a saptea spita, cum se spune. Poate chiar putem face ceva, ceva care chiar sa conteze pentru noi si generatiile ce vor veni.

Iar lucrul acesta consta in faptul de a vorbi unii cu altii, de a vorbi adevarat. Raspunsul la intrebarea daca ce a fost mai greu a trecut este negativ pentru ca noi inca nu am inceput sa vorbim. Si nici nu am fi putut inca, pentru ca pana acum ne-am tinut respiratia ca sa treaca valul. Iata ca am iesit iarasi pe strazi si deja simt murmurul din mintile voastre care inregistreaza schimbarile exterioare, cele asupra carora noi nu mai avem nici o influenta. Pandemia exista si ea ne-a schimbat. Cu totii simtim asta in adancul nostru. Dar acesta e doar primul pas in a traversa o perioada grea. Un al doilea pas, poate chiar mai dificil e sa gasim cuvinte pentru schimbarea aceasta, sa trasam harti ale locului in care ne-a purtat, si  sa gandim si reflectam la implicatiile pe care le-a avut, de la planul micro – cum te-ai simtit tu cu tine in perioada asta? – pana la planul macro – cum va arata lumea de-acum incolo?

Pentru noi romanii, acest exercitiu reflexiv si auto-reflexiv nu este deloc simplu. Suntem un popor cu o vitalitate mare insa exercitiul despre care vorbesc necesita un antrenament care nu a intrat in felul nostru de a fi. Este un exercitiu pe care sa  il facem impreuna, ca grup, ca societate. Cicatricile istoriei sunt pe urmele noastre – interdictia de a vorbi liber zeci de ani este marcanta si acum. In prezent nu avem interdictii de a vorbi, insa planeaza fantasma pericolului peste cel care indrazneste sa vorbeasca – umbrele sunt prezente si ele nu pot disparea decat daca gasim numele lor, daca le putem numi pe numele lor adevarate. Asa se vor stinge si intoarce in tarmul de care apartin. Deformarea discursului, negarea si bascalia sunt primele obstacole carora trebuie sa le opunem discursul civilizat, coerent, informat de realitati interne de neocolit.            Asa ca haideti sa folosim acesta perioada ca pe o oportunitate de a vedea culorile adevarate ale vietii pe care o traim. Sa nu ne speriem ca la inceput ele pot fi intunecate. Cum spunea cineva, noi lucram in intuneric. Dar stiti, faptul ca lucram in intuneric, deja lasa sa se inteleaga ca nu stam in intuneric. Si asta e o diferenta ca de la cer la pamant!