Credo
Philip M.Bromberg, Ph.D.
New York, NY
[Traducere de Valentin Miu]
Daca as fi rugat sa-mi sintetizez “Crezul” meu in două propoziții, ele ar fi următoarele: cred ca ceea ce numim acțiunea terapeutică a psihanalizei este o negociere între sine/Celalalt care se petrece intre si înăuntrul analistului si al pacientului, la nivelul interfeței disocierii si a capacitații de a păstra conflictul intern. Este un proces non-linear, care înzestrează relația lor, precum și stările-sinelui individuale, cu experiența unei evoluții perpetue a totalității (deplinătății) sursei primare de vindecare si dezvoltare.
Prietena si colega mea, Pat Ogden, recent mi-a atras atentia asupra a ceva scris de Henry James intr-o poveste scurta intitulata “Anii de mijloc”, pe care James a publicat-o pentru prima oara in revista Scribner, in 1893. A crezut ca ma voi bucura de ea. De fapt, m-am bucurat atat de mult, cu recunostinta, incat vreau sa o folosesc in efortul meu de a formula ceea ce poate trece ca un “crez” – cateva scurte reflectii asupra felului cum vad eu lucrurile in acest moment. Caracterul evocativ al citatului este influentat de justetea simtita a esteticului – de experienta relationala a formei pe care o are cititorul – ca si de continut. Si sper ca experienta lui James cand a scris, va spori sensul a ceea ce doresc sa transmit in propriile mele cuvinte, pe masura ce vei continua sa citesti: continutul verbal este inseparabil de tiparul estetic al relationarii umane, care este esența psihanalizei.
Trudim in bezna – facem cat putem si dam cat avem. Indoiala ne este pasiune si pasiunea ne este tel. Restul este nebunia artei. – Henry James (1893)
Ati observat de cate ori foloseste pluralul “noi” si “noastre”? Da, stiu ca foloseste noi/al nostru cu referinta la scriitori, dar am motivul meu sa cred ca, de asemenea, a intentionat ca cititorul sa auda folosirea pluralului pronumelui ca nedefinit – referindu-se la toate fiintele umane si, simultan, la fiecare in parte. Unde se sfarseste propriul sine si unde incepe sinele celuilat? Credem ca stim, dar pe măsură ce trecem prin viata, certitudinea noastra este in pericol. Iar riscul este cuprins in ceea ce ne face sa fim cel mai umani – mai exact: iluzia sinelui unitar este o configuratie in perpetua schimbare de stari-ale-sinelui, in care fiecare stare este intr-o posibila negociere cu calitatea “non-sine” (not-me) pe care o are cu o alta stare a sinelui, precum si cu sinele celorlalti oameni din lumea inconjuratoare. Faptul ca toti avem nevoie de alteritate ca parte a completitudinii sinelui, in mod inerent este o provocare la adresa garantării unei stabilitatii mentale. Unde se sfarseste “Eu” si unde incepe “Noi”?
Capacitatea unei fiinte umane de a trai o viata care permite autenticitatea, interesul personal, preocuparea pentru ceilalti si auto-reflexivitatea, necesita o dialectica continua intre alteritate si unitatea propriilor stari separate ale sinelui. Esențial este ca acest proces să permită stărilor sinelui sa functioneze individual, insa flexibil, fara a anula comunicarea, negocierea si soluționarea conflictului dintre ele. In ultimii 30 de ani de scris despre procesul terapiei analitice, am explorat perspectiva mea asupra functionarii mentale ca inter-relationarea dintre starile sinelui si disociere. Am argumentat ca a fi pe deplin tu însuți este o abilitate care necesita conservarea coerentei starilor sinelui, fara pierderea conștientizării diferentelor dintre diferitele stari separate ale sinelui. Când asta e prea mult pentru minte/creier, coerenta starilor sinelui nu poate fi pastrata. Alteritatea simtita intre propriile stari ale sinelui devine un “lucru” strain care trebuie “rezolvat”, pentru ca nu mai poate fi continut drept conflict intern negociabil, ce poate fi mediat de deplinătatea (totalitatea) sine-celalalt. Inclusiv relationarea umană in lumea externă este compromisa, pentru ca este prea periculoasa pentru a fi de încredere. Cu toate acestea, alteritatea este experimentata ca si cum ar fi fost mereu scrisa cu A mare. Trecand dincolo de varietatea de probleme prezentate ca fiind motive a ceea ce ii face pe oameni sa caute psihoterapia, este aceasta experiență de zi de zi, care cred ca este firul rosul care traversează aproape, daca nu chiar, totul. Ea semnalizeaza ca sinele are nevoie de vindecare pentru ca dezvoltarea sa aiba loc, si pana cand conditiile pentru vindecare nu apar, ceea ce numim crestere/dezvoltare psihanalitică nu va fi solida si de durata.
Cred ca unitatea dintre vindecare si dezvoltare este cea mai puternica sursa de actiune terapeutica. Aceasta transforma relatia dintre pacient si terapeut in instrumentul-în-sine și transformă psihanaliza in psihoterapie. Convingerea mea profunda este aceea ca psihanaliza este cea mai eficienta ca psihoterapie, atunci cand ea faciliteaza negocierea “diferentei” – diferenta asa cum exista atat in ceilalti oameni , cat si in celelalte parti ale sinelui. Sunt de acord ca abilitatea relationării cu celalalt „ din afara” este compromisa atunci cand rigiditatea decalajului disociativ dintre diferitele stari ale sinelui a compromis capacitatea cuiva de a fi pe deplin el insusi si a inghetat dezvoltarea intregirii sine-celalalt. Cum se intampla una ca asta?
TRAUMA
Aici e locul in care problematica traumei intra in peisaj. Trauma psihica poate fi privita in diferite feluri, dar definitia nu este intrinsec derivata din natura sursei sau din magnitudinea obiectiva a intensitatii ei. Termenul “trauma psihica” este definit de efectul asupra mintii si a strucuturii personalitatii – relativa intrerupere a continuitatii de sine printr-o invalidare abrupta a patternurilor/tiparelor de sens care organizeaza experienta “cine esti tu”. Trauma apare in situatii (explicit sau implicit interpersonale) in care invalidarea sinelui nu poate fi prevenita sau evitata si din care nu exista nici o speranta de protectie, alinare sau eliberare prin comunicarea cu o alta fiinta umana. Daca experienta este, fie un atac violent sau prelungit, fie dezvoltarea sinelui este slaba sau imatura, iar singurul “celalalt” semnificativ reactioneaza ca si cum durerea si disperarea persoanei nu este reala in mod subiectiv pentru el, atunci nivelul afectului negativ devine prea mare pentru ca evenimentul sa poate fi experimentat auto-reflexiv si sa poată fi integrat in sensul de sine continuu, construit prin procesarea cognitiva. Fiziologic, ce are loc este o hiperactivare autonoma de afect, care nu poate fi schematizata si controlata cognitiv prin gand. In forma extrema, experienta este aceea a unui suvoiu terifiant si dezorganizator de afecte, care uneori poate ameninta cu destabilizarea sanatatii si a supravietuirii psihologice.
Capacitatea normală de disociere a minții ca proces este apoi înscrisă ca o apărare evolutivă generală si, in masura in care este o reusita, procesul disociativ in sine va fi transformat, pentru anumiti indivizi mai mult decat pentru altii, intr-o structura mentala centrala care îi confera o constelație, feroce protejata, de stări de sine relativ ne-legate (si de ne-legat), fiecare tinanad in mod rigid la adevarul si la realitatea sa „de rezerva”, dar fiind pregatita sa “urce pe scena”, in caz de nevoie.
Aceasta structura minte/creier este proiectata in a-si pune la dispozitie protectia in mod automat si fara auto-reflectie si de aceea este atat de greu de lucrat psihanalitic in aceste arii de functionare mentala. Pentru ca structura este proiectata sa fie imuna la diferenta, in mod special cand este incorporata in limbaj, este imuna și la interventia principala a analistului – interpretarea.
Structura mentala disociativa izolează rigid versiuni potential incompatibile de experienta subiectiva, deținute de diferite stări-ale-sinelui – versiuni ale realitatii care, daca ar exista in constiinta simultan, ar putea fi mai mult decat poate mintea sa contina fara a fi destabilizata. Fiecare stare-a-sinelui izolata, ingusteaza amplitutindea perceptiva astfel incat sa evoce diferite categorii de memorie procedurala din diferite părți ale sinelui. Asta înseamnă nu doar ca persoana vede doar lucrurile in mod disociat, dar se comporta in moduri care definesc partea sinelui care se privește. In terapie, chiar si la pacienții in care structura mentala disociativa nu este pervaziva, exista întotdeauna zone ale personalității care sunt umbrite complet de aceasta structura, iar in acele zone, pacienții sunt, in mare parte, incapabili de a se vedea pe sine prin ochii “celuilalt”. Acesta este motivul pentru care analistul trebuie sa își concentreze atenția pe stările mintii care organizează conținutul in fiecare moment – atât al său cât și al pacientului său – si nu doar pe conținutul in sine.
Terapeutic, când tratamentul psihanalitic este oferit din perspectiva lucrului cu stările sinelui si disocierii, permite acestei structuri mentale sa “se predea” in relația pacient/terapeut, perceptiv mai degrabă decât cognitiv, prin intermediul retrăirii vii (vivace) a experientei disociate neprocesate in imediatul lui aici-si-acum mai degraba decat in conceptualizarea prin “intelegere”. De ce “in” relatia pacient-terapeut si nu “prin intermediul” ei?
Conform lui Kihlstrom (1987) [citat de LeDoux, 1989, p.281], pentru ca experienta subiectiva neprocesata sa devina simbolizata in constiinta, o legatura trebuie facuta intre reprezentarea mentala a evenimentului si reprezentarea mentala a sinelui ca agent sau experimentator. Aceste reprezentari episodice…se afla in memoria de scurta durata sau memoria de lucru.
Cu cat este mai intens afectul nesimbolizat, cu atat sunt mai puternice fortele disociative care previn insulele izolate ale sinelui sa devină legate in memoria în lucru. Wilma Bucci (2002) crede, in mod similar, ca dezvoltarea consistentă a personalitatii se sprijina pe legatura creata intre experienta subiectiva neprocesata si reprezentarea mentala aici-si-acum a sinelui ca agent sau trăitor al experienței.
Ea a postulat ca actiunea terapeutica are loc in ceea ce ea denumeste scheme emotionale – tipuri specifice de scheme mnezice dominate de reprezentari senzoriale si somatice subsimbolice – si prezinta un argument, asemanator celui al lui Kihlstrom si al meu, ca “schemele emotionale pot fi schimbate doar in masura in care exprientele (d)in prezent si amintirile trecutului sunt tinute in memoria de lucru simultan cu impulsurile constiintei bazale.” (p.787)
In ultima mea carte – Umbra tsunami-ului: si cresterea mintii relationale (Bromberg, 2011), folosesc termenul “tsunami” pentru a reprezenta esenta traumei – destabilizarea sinelui cand este inundat de afectele haotice care sunt mai mult decat poate mintea sa proceseze prin cognitie. Ceea ce numesc umbra tsunami-ului este ceea ce bantuie ulterior persoana si jefuieste prezentul si viitorul ei – mai ales cand isi are originea in dezvoltarea timpurie. Adresarea acestei “umbre” ca o comunicare afectiva, ceea ce e partea cea mai vivace din ceea ce numim enacment, este ceea ce, in mod optim, permite negocierea relationala a alteritatii.
TRAUMA DEZVOLTARII SI REGLAREA AFECTIVA
Tranzactiile interpersonale intre nou-nascut si ingrijitor mediaza dezvoltarea sinelui si dezvoltarea abilitatii bebelusului de reglare afectiva. Capacitatea pentru un atasament sigur si relationarea umana ulterioara este o consecinta esentiala a acestui proces. Cand aceste patternuri de interactiune interpersonala sunt mai mult sau mai putin reusite, ele creaza o fundatie a unui atasament suficient de bun pentru reglarea interna si relationala afectiva care este in mare parte nonverbala si inconstienta si care permite continuarea negocierii in tranzactiile interpesonale la nivele din ce in ce mai crescute de auto-dezvoltare si maturitate interpersonala. Daca crezi, precum cred eu, ca este folositor sa ai un concept pentru “miezul sinelui”, acesta ar fi. Aceste patternuri de interactiune timpurie, asa cum au demonstrat cercetarile, modeleaza capacitatea individului de reglare afectiva la nivelul creierului, iar acesta, in schimb, are implicatii in ceea ce priveste vulnerabilitatea in fata traumei “cu debut la varsta adulta”, vulnerabilitatea in fata rupturilor in continuitatea-de-sine, capacitatea de a fi singur fara a disocia si usurinta sau dificultatea pe care un individ o va trai in incercarea de a folosi relatia psihoterapeutica.
Nevoia de a pastra sensul continuitatii-de-sine este un imperativ de supravietuire evolutiva, care e echivalent cu pastrarea vietii biologice in celelalte mamifere. Dar suntem binecuvantati cu o capacitate innascuta de a ne dezvolta, nu doar de a supravietui – de a ne dezvolta inclusiv intr-o maniera care pune pastrarea continuitatii-de-sine in pericol . Din copilarie participam impreuna cu alti oameni la dezvoltarea capacitatii inerente pentru intregirea (totalitatea) sine/celalalt – intregire care, daca totul merge relativ bine, subscrie realizarea intersubiectivitatii. Dar lucrurile nu merg niciodata perfect, si este inevitabil ca intr-un anume grad intregirea sine/celalalt sa fie compromisa timpuriu in viata de trauma developmentala, care nu are o reprezentare cognitiva pentru ca trauma developmentala este legata de atasament si organizata procedural mai degraba decat simbolic. Intregirea sine/celalalt – atat ca necesitate evolutiva, cat si ca vulnerabilitate evolutiva – este aspectul de fond care leaga trauma cu fenomenul disocierii si dialectica ei cu conflictul. Legatura imbratiseaza disocierea atat ca functie adaptativa normala cat si ca transformare in structura mentala patologica, destinata sa previna proactiv reintoarcerea dereglarii si auto-destabilizarii care nu poate fi amintita si este experimentata ca o umbra insotitoare (pana) in aici-si-acum.
Cu ajutorul sistemului protectiv anticipator, oamenii sunt mai mult sau mai putin capabili de supravietuire. Dar multi sunt, de asemenea, mai mult sau mai putin incapabili sa traiasca, din pricina ca implicarea deplina in viata in curs de desfasurare este secata de inteles de reziduul afectiv al traumei developmentale, care la adulti serveste ca o aducere aminte perpetua ca stabilitatea sinelui nu poate fi luata ca fiind sigura si necesita ca viata sa fie condusa cu vigilenta mai degraba decat traita cu spontaneitate. Indiferent de cat de redus este scopul sau durata vulnerabilitatii, cresterea trainica a personalitatii in tratamentul clinic este impletita cu abilitatea relatiei pacient-terapeut de a ridica pragul pentru hiperexcitabilitatea afectiva. Aceasta functie a relatiei pacient-terapeut este in mod particular importanta cand lucram cu enacment-urile, si are loc prin impreuna-procesarea nonlineara a comunicarii pusa in act (disociata), pe un canal in care teama pacientului de dereglarea afectiva este diminuata de calitatea “sigur-dar-nu prea-sigur” a relatiei. Este aceasta calitate care, prin negociere interpersonala, ii permite pacientului sa distinga in siguranta socul mental non-negociabil de tipul de experienta relationala excitanta pe care o denumesc “surpize-sigure” – o noutate neanticipata, care este interconectata inerent cu spontaneitatea. Teama pacientului de dereglare, fiind retraita in prezentul actat, devine astfel din ce in ce mai mult continuta ca un eveniment cognitiv, permitand mintii/creierului sa diminueze dependenta sa automata de vigilenta disociativa ce functioneaza ca un “detector de fum”. Cred ca acest proces transformativ este fundamental pentru faptul ca vindecarea si cresterea este un proces unitar, o sinteza care-si deriva puterea din coexistenta in relatia terapeutica a doua calitati esentiale, siguranta si riscul. Cat timp angajamentul terapeutului in a-si face treaba de a trata, implica efortul de a comunica simultan ingrijorarea pentru siguranta afectiva a pacientului in timp ce lucreaza, coexistenta sigurantei si a riscului devine un element relational esential al actiunii terapeutice care face siguranta si riscul parte a procesului de crestere, mai degraba decat o repetitie oarba a trecutului.
Daca ar fi sa-mi formulez Credo-ul meu cat de succint pot, el poate fi exprimat in felul acesta: la interfata traumei dezvoltarii, disocierii si a conflictului, aspectele actate ale relatiei psihanalitice sunt identificate si procesate impreuna, si facand asta, teama de dereglarea afectiva este slabita in ariile de functionare mentala unde dependenta de disocierea anticipatorie si automata isi avea influenta. Simultan, teama de alteritate este redusa si, intr-o modalitate generalizanta, din ce in ce mai mult ceea ce are loc intre si inauntrul analistului si pacientului, se transforma intr-o perpetua sursa de actiune terapeutica care ii ofera psihanalizei puterea sa fundamentala ca proces relational/interpersonal.
Richar Powers (2006), in nuvela sa despre Sindromul Capgras, prezinta o perspectiva asupra mintii care nu este doar despre minte, ci si o perspectiva asupra realitatii. Prin vocea protagonistului sau, doctorul Weber, Power afirma, “Avem nevoie de ceva ca sa trezim somnambulii… Sa facem lumea din nou stranie si reala” (p.339) Tratamentul psihanalitic este, mai presus de orice, o relatie umana – o relatie de trezire (trezitoare) – o oportunitate pentru doua fiinte umane sa se intalneasca intr-o modalitate care permite traiul impreuna in umbra a ceea ce a fost disociat, inclusiv groaza de destabilizarea potentiala simtita de ambii, analist si pacient, cand amandoi vor intalni partile not-me din ei, care au fost angajate sa impiedice trezirea. In timpul acestei calatorii impartasite in care experienta disociata este jucata impreuna intre ei si simbolizata cognitiv prin gand si limbaj, in aici-si-acum, relatia pacient/terapeut devine un mediu vindecator, si in acelasi timp un mediu de crestere. Fiind in mod autentic prezent ca o parte vie afectiv a ceea ce este retrait intr-o noua forma, terapeutul ajuta la trezirea capacitatii naturale a pacientului pentru incredere si bucurie, ca partea a unei stabilitati reglatoare crescute care permite vietii sa fie traita cu creativitate, iubire, spontaneitate interpersonala si un inteles imbogatit. Vindecarea si cresterea sunt astfel, doua recompense interconectate ale oricarui tratament de succes. Impreuna, ele fac lumea sa fie din nou stranie si reala.
Philip M.Bromberg P.D. (2012) Credo, Psychoanalytic Dialogues: The International Journal of Relational Perspectives, 22:3, 273-278.
Link: https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/10481885.2012.679592
