Introducere in teoria lui W.R.D.Fairbairn

Liana Dumitru

La începutul anilor 40, Fairnbarin a prezentat o serie de lucrări care constituie punctul de plecare al teoriei sale asupra psihicului uman. Deși inițial munca lui Fairnbairn a urmărit îndeaproape lucrările și ideile Melaniei Klein și ale grupului format în jurul acesteia, teoreticianul și-a modificat orientarea în mod fundamental către o persepctivă relațională, în timp ce Melanie Klein a rămas dedicată teoriei freudiene a pulsiunilor. Fairnbairn plasează psihopatologia in contextul relațiilor, și „împreună cu psihanaliza interpersonală a lui Sullivan, oferă cea mai pură și clară expresie a trecerii de la modelul pulsional structural către modelul relational structural”  (Greenberg și Mitchell 1983)

Fairnbairn începe seria de prezentări cu lucrarea „Schizoid Problems in the Personality” (1940) prin care teoreticianul propune includerea în dezvoltarea personalității a conceptului și a problematicii schizoide (în tulburările care sunt bazate pe clivajul Eului), și mai mult, includerea acestui mecanism de apărare în dezvoltarea fiecărei persoane.

Făcând referire la poziția schizoid-paranoidă descrisă de Melanie Klein, Fairnbairn notează: „Fenomenul fundamental schizoid este reprezentat de prezența clivajelor Eului; și ar fi nevoie de un om curajos să pretindă că Eul său a fost perfect integrat, astfel încât să fie incapabil în a dezvălui evidențe ale clivajului Eului, la nivelul cel mai adânc, sau că aceste dovezi ale clivajului, nu ar ieși la suprafață, la un nivel mai superficial, sub acțiunea unor condiții de extermă suferință, greutate sau deprivare. (…..) în orice caz, o măsură a clivajului Eului, este prezentă, fără excepție, la nivelul cel mai profund al mentalului – sau (pentru a exprima același lucru în temreni împrumutați de la Melanie Klein), poziția de bază în interiorul psihicului este poziția schizoidă”. (Fairbairn 1952)

Pentru Fairnbairn, personalitatea schzoidă este rezultatul unei deprivări emoționale timpurii și este caracterizată prin sentimentul omnipotenței, detașament și preocupare intensă asupra realității interioare; deși omnipotența schizoidului poate fi conștientă sau inconștientă, în grade diferite și localiaztă în anumite sfere ale funcționării, aceasta poate fi supracomensată sau mascată de o atitudine superficială sau de umilitate; tot în acest fel, detașarea poate fi ascunsă în spatele unei atitudini sociale sau prin adoptarea unor roluri specifice. În schimb, retragerea în lumea interioara este „fără dubii cea mai importantă dintre caracteristicile schizoide; și este prezentă fie dacă realitatea internă este substituită de realitatea externă, identificată cu realitatea externă sau suprapusă realității externe.” (Fairbairn 1952).

O altă consecință a deprivării emoționale asupra dezvoltării emoționale a copilului este pierderea capacității de a avea încredere în relațiile cu obiectele totale și utilizarea obiectelor „parțiale” pentru obținerea unui sentiment de sprijin; retragerea regresivă înspre obiectele „parțiale” este considerată o modalitate de apărare folosită de copil, cu scopul de  a se proteja de alte dezamăgiri în relația cu obiectul total, salvând astfel anumite forme de contact și gratificare. Tot cu privire la deprivarea emoțională, Fairnbairn sublinează în această lucrare, că această deprivare emoțională resimțită de copil este sursa atașamentului crescut, o fixație din cadrul dezvoltării emoționale, în relație cu un obiect rău; copilul care este respins, a cărei dragoste este respinsă, presupune că dragostea sa nu are valoare și prin urmare ostilitatea resimțită către alții este o reacție în fața sentimentelor de inferioritate și de lipsă a valorii.

„Reinstalarea regresivă a atitudinii orale timpurii (caracterizată prin încorporare și internalizare) s-ar părea a fi adusă de o situație emoțională frustrantă, în care copilul ajunge să simtă: a) că el nu este iubit pentru însăși persoana sa, de către mama sa; b)că dragostea lui pentru mama sa, nu este prețuită și acceptată de ea.  Aceasta este o situație traumatizantă puternică care dezvoltă o situație viitoare caracterizată astfel: a) copilul  ajunge să-și considere mama ca fiind un obiect rău, în măsura în care ea pare să nu îl iubească; b) copilul ajunge să privească propriile expresii ale iubirii externe ca fiind rele, astfel încât, în încercarea de a-și păstra iubirea bună, el are tendința de a-și păstra iubirea în interiorul său; c) copilul ajunge să simtă că relațiile de iubire cu obiecte externe sunt în general rele, sau cel puțin precare. Rezultatul net este acela că copilul are tendința de a-și transfera relațiile cu obiectele pe tărâmul realității interne.” (Fairbairn 1952).

Deși Fairbairn împrumută limbajul kleinian în ceea ce preivește relațiile de obiect, Mitchell notează diferențele din linia de gândire propusă de Fairnbairn „Pentru Klein, lumea internă a obiectelor este o însoțire naturală, inevitabilă și continuă a experienței. Obiectele interne sunt stabilite la începutul vieții psihologice și devin conținutul principal al fantasmelor. Lumea internă a obiectelor este sursa atât a celor mai mari orori ale vieții, cât și a celor mai adânci consolări. Pentru Fairnbairn, obiectele interne nu sunt nici primare, nici inevitabile (teoretic). Acestea sunt substitute compensatorii pentru relațiile nesatisfăcătoare cu obiecte reale, externe, obiectele primare, „naturale” ale libidoului. Pentru el, relațiile cu obiectele interne sunt, în mod inerent, masochiste. Obiectele rele interne sunt tentații și persecuții persistente;obiectele bune interne nu oferă gratificare reală, ci doar un refugiu de la relațiile cu obiectele rele interne” (Greenberg și Mitchell 1983); prin urmare, Fairbairn introduce în discuție „responsabilitatea”  sau contribuția părinților de a /în a satisface nevoile de dezvoltare ale copilului și susține că psihopatologia rezultă dintr-un maternaj deficitar: „Pentru Klein (…..) sursa răului se află în instinctele umane, în special în instinctul morții și în derivatul său, agresiunea. Marea dilemă pentru copil, atât în poziția schizo-paranoidă cât și în cea depresivă, este descărcarea sigură a agresiunii. Cea mai timpurie anxietate a copilului este persecutorie; el trăiește amenințarea propriei anihilări ca fiind victima propriei agresiuni proiectate. Pe de altă parte, pentru Fairnbairn, care funcționează exclusiv în context relațional, sursa psihopatologiei și a suferinței umane este deprivarea maternă. În mod ideal, maternajul perfect rezultă într-un Eu (al copilului) complet, nefragmentat, al cărui potențial libidinal este disponibil relațiilor cu obiecte externe. Parentajul inadecvat ridică amenințări serioase asupra integrității Eului.  Anxietatea centrală pentru Fairnbairn implică protejarea legăturii cu obiectul în fața deprivării și toată psihopatologia este înțeleasă ca derivând din fragmentarea Eului în serviciul protejării relației și controlul aspectelor negratificante. (Greenberg și Mitchell 1983)

Lucrarea „A Revised Psychopatology of the Psychosis and Pscychoneurosis” începe cu o critică adusă ideilor lui Freud și Abraham, cu privire la dezvoltarea patologiilor; Fairbairn sugerează că toate tulburările sunt în mod fundamental preoedipiene și notează că sursa tulburărilor de dezvoltare sunt relațiile interpesonale eșuate. În această lucrare Fairbairn notează că pulsiunea are rolul de a fi un „indicator” al obiectului: „Concepția unor zone erogene fundamentale constituie o bază nesatisfăcătoare pentru orice teorie a dezvoltării pulsionale, deoarece este bazată pe eșecul recunoașterii că funcția pulsională de căutare a plăcerii este, în mod esențial, aceea de a oferi un indicator către obiect.” (Fairbairn 1952)

Tot în acest articol se schițează o secvență a dezvoltării, compusă din trei faze, care începe cu o dependență totală de obiect și se încheie cu un nivel de funcționare matur, în care persoana este total diferențiată de obiect; faza de mijloc a secvenței de dezvoltare este reprezentată de o perioadă de tranziție, o punte între dependența totală și dependența matură, iar elementul cheie al acestei perioade este separarea de obiect. Anticipând ideile Margeretei Mahler, teoreticianul sugerează că primele luni de viață ale copilului sunt experimentate într-o stare fuzională cu mama, acestea fiind „caracterizate de perpetuarea stării mentale existente dinaintea nașterii, în care copilul se află într-o stare de fuziune totală cu mama, pentru a preîntâmpina astfel orice gând de diferențiere față de coprul matern, care constituie întreg mediul său și toată lumea experienței sale.” (Greenberg și Mitchell 1983). Prin urmare cea mai timpurie relație cu părintele este caracterizată de o „identificare primară” cu obiectul, dezvoltată din sentimentul de neajutorare totală a copilului și bazată pe o lipsă a diferențierii dintre sine și alții.

Conform lui Fairbairn, sursa dezvoltărilor tulburărilor este experimentată de către copil în perioada de tranziție, perioada de trecere de la dependența infantilă la dependența matură, atunci când ar trebui să renunțe la atașamentele imature și nediferențiate și să înfrunte anxietatea de separare, perioadă care implică „o renunțare a atașamentelor compulsive de obiecte, bazate pe identificarea primară și fuziune, în favoarea dezvoltării relațiilor bazate pe diferențiere și schimb.” (Greenberg și Mitchell 1983). Teoreticianul notează: „Cea mai puternică nevoie a unui copil este aceea de a obține o asigurare concludentă a) că este iubit în mod autentic, de către părinții săi, pentru persoana sa și b) că părinții săi acceptă în mod autentic iubirea sa (….) În absența unei astfel de asigurări, relația sa cu obiectele sale este plină cu prea multă anxietate de separare pentru a îi permite să renunțe la atitudinea de dependență infantilă; o astfel de renunțare ar fi egală în ochii copilului cu pierderea speranței de a obține satisfacerea nevoilor sale nesatisfăcute. ” (Fairbairn 1952)

Cu privire la sexualitatea infantilă, Fairnbairn consideră că acest tip de manifestare este de fapt o compensare a relațiilor eșuate cu părinții, „frustarea dorinței de a fi iubit sau ca iubirea să îi fie acceptată este cea mai mare traumă pe care un copil o poate experimenta, și mai presus de toate este această traumă care creează fixații în diferite forme ale sexualității infantile, spre care un copil este condus să recurgă, într-o încercare de a compensa, prin satisfacții substitutive, eșecul relațiilor emoționale cu obiectele sale externe.” (Fairbairn 1952)

În cea de a treia lucrare, „The Repression and the Return of Bad Objects” (1943), Fairnbairn renunță la influențele și conceptele preluate din teroriile kleiniene și face o descriere a tendințelor morale din punct de vedere dinamic, a refulatului și a întoarcerii obiectului „rău”, dar și a propriei viziuni asupra funcționării personalității umane: „Mă aventurez în a formula punctul de vedere că ceea ce este reprimat, nu sunt nici impulsuri vinovate intolerabile și nici amintiri neplăcute de netolerat, ci obiecte interne rele intolerabile. Dacă amintirile sunt refulate, acest lucru se întâmplă deoarece obiectele implicate în aceste amintiri sunt identificate cu obiectele rele internalizate; și dacă impulsurile sunt refulate, acest lucru se întâmplă deoarece obiectele spre care impulsul îndeamnă individul să aibă o relație sunt obiecte rele, din punctul de vedere al Eului.” (Fairbairn 1952)

Formulându-și ideile în baza observațiilor făcute în cadrul lucrului cu copii, care erau victime ale abuzului sexual, Fairnbairn respinge formularea clasică a refulării, a ideii că în spatele traumei se află și o gratificare a plăcerii pulsionale, și prin urmare refularea este dată de vinovăția asociată satisfacerii pulsionale, și oferă o explicație pentru refulare în cadrul sistemului său de disociere:  „Îmi amintesc că am fost, în mod special impresionat de rezistența copiilor care au fost victime ale abuzului sexual, în a oferi detalii ale experiențelor traumatice ale căror victime au fost. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că cu cât victima era mai inocentă, cu atât mai mare era rezistența la anamneză. În contrast, nu am experimentat nicio dificultate comparabilă în examinarea indivizilor care comiseseră asalturi sexuale. La acel moment, am crezut că acest fenomen poate fi explicat în baza presupunerii că  rezistența la retrăirea unei amintiri traumatice, în cazul victimei abuzului sexual, este pusă în mișcare de vinovăția dată de gratificarea neașteptată a impulsurilor libidinale (…) Din punctul meu de vedere actual această explicație este inadecvată (…) victima abuzlui sexual rezistă în fața retrăirii amintirii traumatice deoarece amintirea reprezintă înregistrarea unei relații cu un obiect rău. (….) pentru individul obișnuit o asemenea experiență nu este vinovată, cât este „rea”. În principal este intolerabilă nu pentru că gratifică impulsuri refulate, ci din același motiv pentru care un copil este speriat de un străin care intră în casă. Este intolerabilă pentru că un obiect rău este întotdeauna intolerabil, și o relație cu un obiect intolerabil nu poate fi văzută cu calm.”

Rușinea asociată relației cu obiectul rău, atunci când acesta reprezintă părintele, este dată de identificarea primară a copilului cu părintele, prin urmare dacă obiectele copilului sunt rele atunci și acesta se va simți ca fiind rău. De fapt, Fairnbarin susține că acei copii care negau faptul că părinții lor erau „răi” nu aveau nicio problemă în a se declara ca fiind „răi” : „Devine evident că copilul ar prefera ca el să fie rău decât să aibă obiecte rele; prin urmare avem o justificare, unul dintre motivele (copilului) de a deveni rău este acela de a își face obiectele „bune”. Prin a deveni rău el preia povara răutății care pare să aparțină obiectelor sale. (…) Prin a spune că copilul preia asupra sa răutatea obiectelor sale este același lucru cu a spune că el internalizează obiectele rele. Simțul securității externe rezultat din acest proces de internalizare este predispus să fie în mod serios compromis prin prezența  obiectelor internalizate interne. Securitatea externă este obținută cu prețul securității interne.” (Fairbairn 1952).

Defensa morală permite copilului să rezolve această situație, îi permite să rămână atașat de obiectele rele, abuzatoare sau neglijente, fără a se găsi în situația de a experimenta o anxietate puternică sau furie, prin internalizarea „răutății” obiectelor și prin urmare, menținerea părinților ca fiind „buni”; copilul presupune că răutatea sa este morală, iar această raționalizare simplă îi permite să salveze un sentiment de securitate personală.

Defensa morală este înlocuită de mecanismul de clivaj în următoarea lucrare a lui Fairnbairn, „Endopsychic Structure Considered in Terms of Object-Relationships” (1944), iar clivajul explică dilema cu privire la situația în care copilul neglijat sau abuzat rămâne atașat obiectelor rele interne, în timp ce amintirile relațiilor cu obiectele rele rămân ascunse.

În această lucrare, Fairbairn prezintă teoria relațiilor de obiect și structura endopsihică: copilul se naște cu un Eu complet, dar nediferențiat, care în fața dezamăgirilor inevitabile din relația cu mama, încorporează obiectul pentru a face față frustrării. Atunci când obiectul rău devine intern, Eul central (care este o structură primară și dinamică) devine clivat și reprimă acele aspecte dureroase și intolerabile. Relațiile Eului central cu obiectele sale sunt descrise de Fairnbarin în termenii relațiilor dintre Sabotorul Intern și obiectul rejectant (sau între eul antilibidinal și obiectul rejectant) și al relațiilor dintre Eul libidinal și obiectul libidinal (sau Eul libidinal și obiectul tentant), iar ceea ce rămâne din Eul original rămâne în relație și se identifică cu obiectul ideal, care reprezintă aspectele gratificate din relația cu mama, care rămân în urma separării aspectelor supratentante și suprarepingătoare din relația cu mama.

„În viziunea lui Fairnbairn relația copilului cu mama are două componente esențiale: o componentă gratificantă și o componentă negratificantă. Aspectul negratificant este separabil si mai mult deoarece constă nu doar în respeingere, ci și în respinegere ca urmare a unui sentiment de speranță sau promisiune. Astfel, copilul trăiește trei experiențe ale mamei: mama care gratifică, mama care seduce și mama care deprivează. Pe măsură ce relația cu mama reală, externă devine nesatisfăcătoare, această relație este internalizată. Totuși, rezultatul nu constă într-o singură relație internă, ci în trei relații interne, corespondente celor trei trăsături ale relației externe cu mama. În termenii lui Fairbairn, cele trei obiecte interne separate sunt: obiectul ideal (aspectele gratificante ale mamei), obiectul excitant (aspectele promițătoare și ispititoare ale mamei) și obiectul rejectant (aspectele deprivante ale mamei).(…….) o parte a Eului integral este clivată și atașată unei relații cu un obiect intern. Partea de Eu care rămâne atașată și identificată cu obiectul excitant, care este, prin urmare, într-o căutare perpetuă a promisiunii tentante a aproprierii, este denumită de Fairnbairn „Eu libidinal”. Partea de Eu care rămâne atașată și identificată cu „obiectul rejectant” și care este prin urmare ostilă oricărui contact sau oricărei gratifieri este denumită de Fairnbairn „Eu antilibidinal”. Amintirea Eului original, denumit de Fairnbairn „Eu central” este atașat și identificat cu „obiectul ideal”, adică cu aspectele gratificante și comfortante ale relației cu mama.(…) un principiu esențial în sistemul structural al lui Fairnbairn este acela că Eul și obiectul sunt inseparabile. (…..) Eul este de neconceput în absența relației cu obiectul. Acesta crește prin intermediul relațiilor de obiect, atât reale, cât și interne, precum o plantă prin contactul cu pământul, apa și razele solare.” (Greenberg și Mitchell 1983)

Modelul propus de Fairbairn este dezvoltat pe baza studiilor acestuia asupra dezvoltării patologice; în personalitatea normală, Eul central menține tendința nevoii de obiecte și tendința nevoii de separare de obiecte în cadrul relațiilor; atât dorința și nevoia de obiecte (tendința libidinală, care include și dorința sexuală), cât și cea de separare (tendința antilibidinală, care include și punerea unor limite) sunt modalități normale de relaționare, iar patologia apare atunci când aceste tendințe sunt excesive. Prin urmare, în cadrul sistemului, putem observa obiectele interne, încorporate în structurile selfului, din care fac parte, dar și obiectele tentante și pe cele rejectante, care sunt atașate, în parte, Eului central, și obiectele  Eului central, respectiv obiecte ale atașamentului libidinal și obiecte ale menținerii limitelor; toate aceste relații ale obiectelor interne se află în dinamică.

Fixația care are loc atunci când pacienții încearcă să mențină tiparele defensive ale lumii interne sau blochează interacțiunea cu alții și feedback-ul oferit de aceștia, și tinde să mențină o anumită dinamică a lumii interne, care se aseamnă cu un sistem închis și care reprezintă pentru Fairnbairn rezistența:

„Am ajuns să consider ….. că sursa cea mai importantă a rezistențelor se află în menținerea lumii interne a pacientului într-un sistem închis …. devine un alt obiectiv al tratamentului psihanalitic, de a efectua „crăpături” în sistemul închis, care constituie lumea internă a pacientului, și în acest fel această lume să devină accesibilă influențelor lumii externe.” (Fairbairn 1952)

Putem înțelege de aici că terapeutul sau terapia în sine devine (pentru pacient) un potențial „atacator” al sistemului închis, și prin urmare, pacientul va dezvolta rezistențe în fața tratamentului, cu scopul de a-și păstra sistemul închis, iar rezistențele sunt pentru acesta consecințe ale atașamentelor persistente, și de multe ori autodistructive, față de obiectele interne, obiecte interne care pot fi intolerabil de frustrante și rejectante, fie intolerabil de tentante și excitante.

Într-un alt context, Fairnbarin descrie rezistența care se opune eliberării obiectelor interne, care poate apărea în urma fricii și temerilor pacientului de a se confrunta cu sentimentele reprimate; teama de a se confrunta cu traume interpersoanle, care au avut loc în trecutul pacientului și sunt deja disociate și refulate devine sursa principală a rezistenței:

„Există puține îndoieli în mintea mea că, în conjuncție cu un alt factor pe care îl voi menționa mai târziu, sursa cea mai profundă a rezistenței este teama de eliberare, din inconștient, a obiectelor rele; pentru că atunci când astfel de obiecte rele sunt eliberate, lumea din jurul pacientului devine populată de diavoli, care sunt mult prea terifianți pentru a-i confrunta.” (Fairnbairn, 1943).

În următoarea frază, autorul face referiri și la metoda sa:

„În același timp, am puține îndoieli cu privire la faptul că eliberarea obiectelor rele din inconștient ar trebui să fie unul dintre obiectivele principale pe care psihoterapeutul ar trebui să le atingă, chiar și cu prețul unei severe „nevroze de transfer”; deoarece doar atunci când obiectele rele internalizate sunt eliberate din inconștient există speranța descărcării. Totuși, obiectele rele pot fi eliberate în siguranță dacă analistul a devenit stabilit ca fiind un obiect bun pentru pacient. Altfel insecuritatea rezultată poate deveni insuportabilă…. Prin urmare, devine evident că terapeutul este succesorul de drept al exorcistului și că acesta este preocupat nu doar de „iertarea păcatelor” ci și de „izgonirea diavolilor”(Fairnbairn, 1943); prin „iertarea păcatelor” consider că teoreticianul făcea referire la slăbirea identificării pacientului cu obiectele sale rele și în acest context devine clar că este necesar ca terapeutul să devină un obiect bun pentru pacient iar ulterior, prin internalizare, o nouă parte a selfului pacientului.

Așadar se vorbește despre rezistețe atunci când pacientul se opune procedurilor și procesului terapeutic și dupa spusele lui Fairnbairn, rezistența poate fi considerată a fi un atașament puternic al pacientului cu un mod al său de a fi mai vechi, atașament menținut de către pacient pe baza temerii posibilității unei noi traume sau a unei retraumatizări. Acest atașament poate fi considerat a fi și o loialitate a pacientului față de primele unități relaționale din viața sa, diada copil-părinte. În fața posibilității schimbării poate exista dorința pacientului de menținere a sinelui, așa cum acesta îi este cunoscut, iar aceasta dorință de menținere poate reprezenta o formă de rezistență la schimbarea adusă de procesul terapeutic. Aceasta rezistență în fața tratamentului și a creșterii poate fi o încercare din partea pacientului de a-și păstra o continuitate a selfului pe durata creșterii și maturizării, continuitate de care are nevoie pentru a se simți protejat și pentru a reduce astfel riscul unei retraumatizări.

Loialitatea pacientului față de un obiect rău, descrisă de Fairnbairn, se poate manifesta ca o rezistanță în fața procesului terapeutic; în cazul în care pacientul simte că nu are un obiect bun intern sau funcția terapeutică nu a fost încă internalizată, adică terapeutul nu a devenit un obiect bun intern, pacientul va rămâne loial obiectului rău, deoarece poate simți că o dată cu eliberarea obiectului intern, nu va avea cu ce să îl înlocuiească și atunci va rămâne singur, în inexistență și într-o lume lipsită de obiecte. Prin urmare, rezistența la schimbare și rezistența în fața procesului terapeutic poate proveni din dificultatea pacientului de a renunța la modalitățile relaționale vechi, din relația părinte-copil, adică abandonarea atașamentelor patologice care au de-a face cu relații de obiecte interne. Fairnabirn, care a descris acest tip de rezistență la tratament, subliniează importanța relației cu obiectul intern rău, și este tocmai relația cu acest obiect rău care a fost repimată, cu scopul de a menține relația cu îngrijitorul primar într-un mod idealizant. Această relație trebuie să fie eliberată din inconsștient, iar sarcina terapeutului, prin urmare, poate fi de a ajuta pacientul să lucreze asupra relațiilor sepcifice părinte-copil atunci când acestea sunt proiectate în diada terapeutică.

De asemenea, rezistența poate fi văzută ca și o încercare a pacientului de a „se lipi” de self-ul dezvoltat în relația cu părintele, deoarece se așteaptă ca părintele să devină în cele din urmă, genul de persoană pe care pe care și-ar fi dorit-o. Prin urmare, fiecare experiență care este repetată, acea compulsie la repetiție, este de fapt o reîncercare de a „repara”, însoțită de speranța ca de data aceasta finalul va fi diferit. Fairnbairn descrie două forme de atașament ale Eului în relație cu obiectul rău: Eul doritor (craving self) care este atașat obiectului tentant și Eul nedreptățit (wronged self) care este atașat obictului rejectant. Unii pacienți pot rămâne atașați unui obiect ofensiv și persecutoriu, păstrându-și astfel poziția de victimă, inițial având tendința de a nega semnificația abuzului cu scopul de a menține speranța, în ciuda dovezilor contrarii; victima deseori păstrează amintiri ale abuzlui în afara conștiinței și continuă să-l „vadă” pe autorul abuzului ca fiind un obiect excitant, conservând astfel speranța că acesta se va schimba și schimbându-se chiar și pe sine, va reuși să „treazească” iubirea în abuzator. Acest tip de pacienți au convingerea ca până la urma urmei ei poartă vina, că ei sunt vinovați și de aceea nu au primit iubirea de care au avut nevoie din partea îngrijitorilor, care i-au maltratat în trecut; dorința lor poate fi accea de a se schimba, și ulterior de a primi iubirea din partea abuzatorului și poate fi motivul apelării la psihoterapie.

Chiar și ștergerea sau uitarea demersului terepuetic, cum ar fi uitarea celor discutate în ședința anterioară, în mod repetat, poate fi o formă de rezistență; prin această formă de rezistență, procesul teraputic este transformat în experințe episodice, care nu au influență nici asupra terapiei, nici asupra vieții pacientului. Astfel, acesta încearcă să evite anxietatea și durerea resimțită la finalul ședinței, deoarece aceasta îi poate aminti că este separat de terapeut.  Putem spune că în cazul anumitor pacienți, rezistența în fața tratamentului este inițiată de teama care se creează în fața unei potențiale retraumatizări și fricile legate de posibilitatea pacientului de a face față unei noi traume; aceștia vor încerca să ghicească sau să intuiească comportamentul terapeutului cu scopul de a înțelege dacă expresiile nevoilor sale de afecțiune și înțelegere vor fi întâmpinate de către terapeut cu acceptare și înțelegere, sau din contră aceste nevoi vor fi respinse, rezultând astfel situații de umilință și retraumatizare.

Martha Stark, menționându-l pe Fairbairn explică: „neputincios în fața realității răutății părinților, neputincios în a confrunta realitatea a cât de dezamăgitor este părintele, copilul preia povara răutății părintelui asupra sa. Este mai ușor să se sacrifice pe sine și sentimentele sale bune față de sine decât să sacrifice relația cu părinții săi. (….) e nevoie să ne bazam pe Fairnbairn și teoreticienii relațiilor de obiect să putem înțelege cum răul devine internalizat (prin frustrarea traumatică). (….) 1. Ce se întâmplă cu nevoia infantilă? Devine întărită. 2. Ce anume nu devine internalizat? Un obiect bun. 3. Ce devine internalizat și nu ar trebui? Obiectul rău. (…..) sugerez să suplimentăm o astfel de vedere cu ideea, descrisă de Fairnbarin, că ceea ce copilul internalizează este obiectul rău, sub forma introiectelor patogene. Este prezența acestora care dau naștere conflictelor structurale, despre care teoreticienii relațiilor de obiect scriu. Prin urmare, frustrarea traumatică, dă naștere atât deficitului structural, cât și conflictului structural. Introiectele patogene nu reprezintă doar un obiect rău, părintele care a dezamăgit, ci pattern-uri interrelaționale și dinamica acestora dintre copil și părinte, repetate anterior, din nou și din nou, care în timp devin „parte a repertoriului relațiilor de obiect internalizate”. (Stark 1994)

Sherby notează:

„Noțiunea de sistem închis a lui Fairnbairn și legătura cu obiectele rele ajută la explicarea aparentelor repetiții nesfârșite și autodistructive ale pacientului și poate ajuta analiștii în a suporta repetițiile și în găsirea modalităților de a rupe acest formidabil sistem. Conceptul de dependență infantilă și dificultatea de a merge mai departe către interdependența mutuală adultă furnizează multor pacienți probeleme legate de intimitate și angajamente. De asemenea, ideea lui Fairnbairn de Eu antilibidinal, în identificare cu obiectul rejectant, care respinge nevoia pacientului de apropriere și atașament poate fi văzută petrecându-se în mai multe cazuri clinice. Ideea lui Fairnbairn despre vină, ca fiind o apărare în fața unor frici mai profunde de neputință și pierdere, poate fi observată în mod repetat în practica noastră, precum și noțiunea sa asupra faptului preluării răului în interior de către copii, mai degrabă decât trăirea de a fi la mila unor îngrijitori răi.” (Sherby 2007)

Bibliografie:

Fairbairn, W. Ronald D. „Schizoid Factors in the Personality(1940).” În Psychoanalytic Studies Of The Personality, de Ronald D Fairbairn, W. , 3-27. London/New York: Tavistock/Routledge, 1952.

Greenberg, Jay R., și Stephen A. Mitchell. „Alternatives-W. R. D. Fairbairn.” În Object Relations in Psychoanalytic Theory, de Greenberg, Jay R.; Mitchell, Stephen A.;, 151-187. Cambridge, Massachusetts, and London, England : Harvard University Press , 1983.

Sherby, B. Linda. „Redescovering Fairnbairn.” Contemporary Psychoanalysis 43 (2007): 185-203.

Stark, Martha. Working with Resistance. Northvale, New Jeresy, London: Jason Aronson Inc., 1994.