Incursiune in lumea lui Castaneda

Incursiune in lumea lui Castaneda

[Valentin Miu]

L-am citit prima oara pe Castaneda acum vreo 10 ani la recomandarea unui bun cititor. Considerandu-ma un bun cititor, am inceput cu primul volum din seria lucrarilor lui – Invataturile lui Don Juan. Au urmat celelalte, destul de rapid. Pe-atunci nu imi dadeam prea bine seama ce anume ma impingea sau ma tragea sa citesc; acum, dupa trecerea timpului, mi-a iesit la suprafata mintii ca gandul care m-a condus prin nenumarate lumi si lecturi, este gandul pe care l-am primit acum mult mai multi ani, din cu totul alte lecturi – suntem ceea ce gandim!

Un gand simplu, a carei greutate o uit(am) peste zi!

Acest gand inca aduna in fiecare zi, ca intr-un buchet special, lecturile, experientele, viata mea. Intr-o zi, la fel de ghidat ca si in ziua in care l-am citit pe Castaneda, am citit intr-o lucrare a psihanalistului relational-interpersonal P.Bromberg – Shadow and substance, 1993 – ca “procesul terapeutic de modificare a dialogului interior nu mai este pur si simplu, domeniul vrajitorilor. A fost descoperit de psihanaliza iar “sarcina practica” in acest context este negocierea situatiei analitice”. Cu cativa ani inainte, intr-o alta lucrare ( Getting into oneself and out of one’s self: in schizoid processes, 1984), cita din Castaneda sustinandu-si ideea ca limbajul nu e doar un instrument pentru a comunica ce doresti, ci si o modalitate prin care arati cine esti; redau aici citatul intrucat este util in ceea ce am de spus:

„Aceeași perspectivă a fost dezvoltată sistematic și extensiv în romanele lui Carlos Castaneda (1968, 1971, 1972, 1974, 1977, 1981) și a constituit piatra de temelie a uceniciei lui Castaneda pe lângă învățătorul său vrăjitor Don Juan, pe măsură ce călătoreau la interfața dintre șamanism și știință, așa cum o ilustrează următoarele extrase din dialogul lor continuu:

• • Ce faci atunci când ești singur?
  • Vorbesc cu mine însumi.
  • Despre ce vorbești cu tine însuți?
  • Nu știu. Despre orice, presupun.
  • Îți voi spune eu despre ce vorbim cu noi înșine. Vorbim despre lumea noastră. De fapt, menținem lumea noastră prin discursul nostru interior. Cum facem asta? Ori de câte ori ne încheiem discursul interior, lumea este mereu așa cum ar trebui să fie. Noi o reînnoim, îi dăm viață, o susținem cu discursul nostru interior. Și nu numai atât, noi ne alegem drumurile la fel cum vorbim cu noi înșine. De aceea, repetăm la nesfârșit aceleași greșeli, până în ziua în care murim, deoarece continuăm să repetăm același discurs interior până în ziua morții noastre. [Castaneda, 1971, pp. 262-263].”

„Noi ne complacem în viziunea noastră despre lume, care ne obligă să simțim și să acționăm ca și cum am ști ceva despre lume. Încă de la primul lui gest, un învățător încearcă să stopeze acea viziune. Vrăjitorii îi spun oprirea dialogului interior… Pentru a opri viziunea lumii pe care o ai încă din leagăn, nu este suficient doar să dorești sau să iei o hotărâre. Ai nevoie de o sarcină practică. [Castaneda, 1974, p. 236].”

Iar primul punct asupra caruia doresc sa ma opresc sunt cuvintele “noi ne alegem drumurile la fel cum vorbim cu noi insine”. Puterea acestei idei imi pare nelimitata, cu atat mai mult cu cat ne e atat de familiara. Ceea ce inteleg din aceste cuvinte, este faptul ca felul in care noi ne vorbim in mintile noastre, noi cu noi, are un caracter structurant in viata noastra. Fara sa ne dam seama, de cele mai multe ori, la interfata inconstientului cu preconstientul, in acea stare de semi-adormire sau partiala amortire a simturilor, ne ghidam singuri prin viata, ne “ordonam” succesul sau esecul, prin investitia de idei pe care o trecem ca neimportanta in procesul vietii noastre. Imi pare ca schimbarea nu intervine in viata noastra, pur si simplu pentru ca nu o concepem in mintea noastra, in solitudinea mintii noastre, iar asta, implicit, ne tine departe de mediul propice in care aceasta poate surveni, si anume mediul relational.

In mediul relational, spune Bromberg si spune si don Juan, poti primi o “misiune captivanta” sau acea “sarcina practica”. Initial Bromberg defineste aceasta sarcina ca fiind regula de baza a psihanalizei, asocierea libera. Mai apoi, misiunea este negocierea situatiei analitice. In lucrarile lui Castaneda, veti intalni multe momente de asemenea “misiuni” care ii dezvaluie nagualului don Juan, vulnerabilitatile, punctele forte, modalitatea de raportare si imensa anxietate pe care Castaneda o traieste invatand din experienta directa, concreta, imediata…invatand pentru mai tarziu!

Inainte de a desfasura aceste idei, as dori sa va spun si cateva cuvinte despre Carlos Castaneda si opera lui.

Castaneda, care a trait intre anii 1925-1998, a fost un scriitor american care a inceput sa scrie o serie de carti dintr-un punct de vedere etnografic pe cand era student la antropologie in cadrul Universitatii din California. In cartile sale descrie intalnirea cu un “om al cunoasterii” pe numele lui Juan Matus, un Indian Yaqui din nordul Mexicului; in aceasta intalnire, Juan Matus il antreneaza in artele vrajitoriei si ale faptului de a deveni un luptator. In primele patru volume ale operei sale el descrie intreaga intalnire, iar de la al cincilea volum incepe sistematizarea cunostintelor dobandite de-a lungul perioadei in care a interactionat cu don Juan, care l-a recunoscut ca fiind urmatorul nagual.

Cartile sale au cunoscut un succes foarte mare si sunt considerate azi, carti de fictiune.

Pentru multa lume insa, Carlos Castaneda este samanul modern, care apartine timpului si spatiului nostru si care trebuie sa gaseasca – ca toti ceilalti maestrii dinaintea lui – o modalitatea de a vorbi pe intelesul nostru, pentru ca noi ceilalti sa intelegem ce vrea sa exprime sintagma “om al cunoasterii”. Efortul este semnificativ dat fiind ca rolul vrajitorului sau al nagualului este de mijlocitor intre realitati diferite, misterioase si periculoase, cum am spune un fel de a trai intre spatiile create de obiectele interne si externe.

Despre samanism, Eliade spune ca acesta este “una din tehnicile arhaice ale extazului, mistica, magie si religie in sens larg”, iar samanul este omul separat de comunitate prin intensitatea experientei launtrice religioase. Samanul, continua Eliade, este “marele specialist in materie de suflet omenesc; numai samanul il poate vedea, caci el ii cunoaste forma si functiile”

Un pasaj din “Focul launtric” este lamuritor in privinta anxietatii pe care Carlos o traieste in cautarea rostului, dar si in privinta modalitatii deosebite de invatare a lui Don Juan:

“A spus că venisem acolo ca să mă instruiască, dar mă purtasem lamentabil. Trebuia să mă reorganizez. Primul lucru era să-mi dau seama că punctul meu de asamblare se deplasase şi acum umbrea lumina emanaţiilor. A-mi duce sentimentele din starea mea obişnuita de conştiinţa în lumea pe care o asamblasem reprezenta, într-adevăr, un travesti, pentru ca teama predomina doar emanaţiile vieţii de zi cu zi.

I-am spus că, dacă punctul meu de asamblare se deplasase aşa cum spunea, aveam noutăţi pentru el. Teama mea era infinit mai mare şi mai devastatoare decât orice trăisem vreodată în viaţa mea de zi cu zi.

— Te înseli, a spus el. Prima ta atenţie este confuza şi nu vrea să cedeze controlul, atâta tot. Am senzaţia că ai putea să mergi până la acele creaturi şi să le înfrunţi, fără ca ele să-ţi facă ceva.
Am insistat că nu puteam încerca un asemenea lucru.
El a râs şi mi-a declarat că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să mă vindec de nebunia mea şi ca era mai puţin absurd să iau iniţiativa şi să-i înfrunt pe cei patru vizionari decât să accept că-i vedeam.”

Aceste cuvinte ne permit sa vedem care este prima sursa a anxietatii si fricii devastatoare pe care Carlos o traieste in procesul devenirii sale interioare. Don Juan vorbeste despre o „inselatorie” pe care mintea, la granita diferitor stari-ale-sinelui, o propune mintii. Astfel anxietatea care bareaza drumul cunoasterii este data de dificultatea de a renunta la control din partea uneia din starile-sinelui lui Carlos, parte care a fost adusa in fata ochilor nostri in nenumarate feluri, dupa cum spuneam de multe ori comice. Voi folosi tot cuvintele lor pentru a o exprima:

“Cel mai mare duşman al omului este importanţa de sine. Ia gândeşte-te puţin. Ce ne moleşeşte oare mai mult dacă nu sentimentul că suntem nedreptăţiţi, chiar ofensaţi, la gândul că un semen de-al nostru a comis o eroare de judecata la adresa noastră? Orgoliul ne dictează să ne petrecem cea mai mare parte a existentei măcinându-ne la gândul că am fost jigniţi.”

si

“Luptătorii luptă împotriva orgoliului nu din principiu, ci abordându-l ca pe o chestiune de strategie, mi-a răspuns el. Eroarea pe care o comiţi este că încerci să-ţi explici problema în termeni morali.”

In cuvinte mai aproape de noi, cred ca vorbeste despre partea noastra narcisica, despre partea din noi care se crede importanta si pe care ne construim stima de sine, increderea, puterea. In sistemul spiritual al lui don Juan, orgoliul este dusmanul numarul 1 pentru ca ne tine fixati intr-un singur univers perceptual. Pentru ca despre asta e vorba si mai mult decat atat, directia prin care putem ataca parerea de sine, rigidizata si rigidizanta, este faptul de a ne aduce aminte ca lumea nu este mai mult decat interpretarea pe care o dam noi. Daca schimbam interpretarea mintii noastre, lumea noastra se schimba. Veti gasi asemenea ganduri, dezvoltate cu indrazneala si subtilitate in lucrarile lui Bromberg si Stern. Relationalii si interpersonalii au inceput sa se intrebe daca nu cumva trecutul poate fi schimbat. In disciplina lui Juan-Castaneda, trecutul este doar un instrument, el nu conteaza decat daca te pregateste, te ajuta in cunoasterea lumii-asa-cum-este.

Astfel o cantitate uriasa de anxietate rezulta din infruntarea felului in care ne vedem si ne vorbim noua insine, si lumea-asa-cum-este ea. Pentru a exemplifica direct, ceea ce ne poate provoca o cantitate uriasa de anxietate este urmatorul pasaj:

“Lumea este atât de solidă şi reală pe cât ne-a obişnuit să credem percepţia noastră, dar nici nu se poate spune ca e o himera. Lumea nu este o iluzie, după cum susţin unii; este reală dintr-un punct de vedere şi ireală din alt punct de vedere. Fii foarte atent la ce urmează să-ţi spun, fiindcă doresc să înţelegi bine, nu doar să accepţi. Noi percepem realitatea. Iată un fapt cu greutate. Dar ceea ce percepem nu este un fapt de acelaşi fel, fiindcă învăţăm ce să percepem. Ceva aflat în lumea din afară ne afectează simţurile. Aceasta este partea de real. Partea nerealista este ceea ce ne transmit simţurile că se află în exterior.”

Bromberg vorbea despre acea „tehnica” de a sta intre spatiile create de diferitele stari-ale-sinelui, de a le putea cunoaste pe toate, fara incercarea de a le impaca sau a amenaja relatii „bune” intre ele. Recunoasterea existentei lor pare a fi elementul central. Flexibilitatea interna pe care o propune sistemul lui don Juan, ataca puternic identitatea de sine, orgoliul nemasurat dar de inteles, al propriei definiri. Se descopera in felul acesta o disciplina spirituala care aduce laolalta, elemente pe care multe alte discipline spirituale si religioase, le-a adus – raportarea la propriile „pacate” este lupta suprema. Ceea ce este evident, de asemenea in toate disciplinele, este ca acesta lupta are loc in arena intersubiectivului. Tensiunea, pentru noi acum – anxietatea creata de ciocnirea gandurilor mintii silentioase cu gandurile si realitatea Celuilalt, este creatoare de universuri infinite atat proprii, subiective, cat mai ales relational-interpersonale.

Cred ca procesul care anxieteaza, procesul deschiderii catre viata-asa-cum-este, se manifesta zilnic, de asemenea in faptul ca exista un continuum de inconstient intre noi – renumita comunicarea de la inconstient la inconstient – ca atunci cand un analist contine si elaboreaza intern materialul pacientului, mintea pacientului ( fara a se fi vorbit deschis, explicit despre acest proces) percepe, primeste continutul „digerat” de analist direct, nemediat verbal; nu stiu cum putem vorbi despre aceste experiente insa care analist nu le-a trait adesea?! Faptul ca traim impreuna cu pacientii nostri, intr-un urias camp interpersonal-misterios are darul sa anxieteze. Dar aceasta anxietate, prin raportare la ceea-ce-este, are putina relevanta.

O a doua sursa de anxietate, mai profunda, asa cum reiese din opera lui Castaneda, se fundamenteaza in felul in care este descrisa structura experientei umane. Experimentam viata de zi cu zi in cadrul a ceea ce Castaneda numeste „prima atentie”. Este atentia noastra asa cum o stim noi. Inauntrul nostru exista insa o modalitate mai specializata, mai complexa de percepetie, si aceasta este „a doua atentie”. Ea este calea prin care putem afla despre necunoscutul vietii. Ne este recognoscibila daca ne gandim la inconstientul psihanalitic si este raspunzatoare pentru „uitarile” despre care aminteste Castaneda.

Trecerea intre prima si a doua atentie, se facea in prezenta nagualului, la comanda lui. Acolo Castaneda experiementa lumea miraculoasa a inconstientului necunoscut, respectand lipsa de limita a inconstientului (freudian). Este acel moment in care, din scufundarea in materialul pacientului, analistul face conexiuni stra-luminatoare si, pentru un moment – probabil pe durata sedintei – pacientul intra intr-un alt spatiu intern-extern. Si la fel ca si in cazul lui Castaneda, raman anii de dupa sedintele de psihanaliza, sa descopere ce s-a sadit in el. Bogatia procesului poate fi perceputa doar de cel care poate percepe.

“Necunoscutul este veşnic prezent, a continuat el, dar el depăşeşte posibilitatea conştiinţei noastre normale. Necunoscutul reprezintă partea superflua a omului obişnuit. Şi este superfluă deoarece omul obişnuit nu are suficientă energie pentru a-l înţelege.”

Ultima treapta necesita amenajari speciale intrucat nu este accesibila oricui – „a treia atentie”. Aceasta este trecerea catre incognoscibil. Pentru aceasta disciplina extrema este necesara, impecabilitate si energia la un nivel superior sunt obligatorii. In caz contrar, trecerea in partea celalalta este mortala. Ca sa intelegem mai bine, iata cum descrie contactul cu necunoscutul, nu cu incognoscibilul:

“— Ce se întâmpla cu cei ale căror puncte de asamblare îşi pierd rigiditatea? m-am interesat eu.
— Dacă nu sunt luptători, a spus el, zâmbind, cred că şi-au pierdut minţile. Aşa cum ai crezut şi tu, odată, că înnebuneşti.

Daca sunt luptători, ştiu că au înnebunit, dar aşteaptă răbdători. Vezi, să fii sănătos fizic şi psihic înseamnă să ai un punct de asamblare nemişcat. Când se deplasează, înseamnă practic ca nu mai eşti în minţile tale.

A spus că luptătorii ale căror puncte de asamblare s-au deplasat, au două opţiuni. Una este aceea să admită că sunt bolnavi şi să se poarte anormal, reacţionând emoţional la lumile ciudate la care sunt obligaţi să fie martori de către forţa de deplasare; iar alta este să rămână impasibili, neafectaţi, ştiind că punctul de asamblare revine întotdeauna la poziţia sa iniţiala.

— Şi dacă punctul de asamblare nu revine la poziţia sa iniţială? am întrebat
— Atunci, acei oameni sunt pierduţi, a spus el. Fie sunt nebuni incurabili, pentru ca
punctele lor de asamblare nu vor mai putea niciodată să asambleze lumea aşa cum o ştim, fie sunt vizionari unici, care şi-au început mişcarea către necunoscut.
— Ce determină dacă sunt una sau alta?
— Energia! Impecabilitatea! Luptătorii impecabili nu-şi pierd firea. Rămân neatinşi. Ţi-am spus de multe ori ca luptătorii impecabili pot vedea lumi înspăimântătoare fără să fie afectaţi. În clipa imediat următoare ei sunt capabili să spună o glumă, să râdă cu prietenii lor, cu străinii.”

Revenind la Bromberg – „capacitatea unui individ de a permite adevarului sinelui sa fie modificat de impactul unui „celalalt (analist sau vrajitor) depinde de existenta unei relatii in care celalalt poate fi trait drept cineva care, paradoxal, accepta validitatea realitatii interioare a pacientului si, in acelasi timp, participa in aici si acum la actul constituirii unei realitati negociate, discrepante fata de aceasta.”

Pentru a concluziona – in procesul devenirii a ceea ce suntem, anxietatea este parte integranta, un insotitor permanent. Acest fapt are ca si conditii doua aspecte: primul se refera la importanta de sine care blocheaza curgerea libera a energiei intre diferitele stari-ale-sinelui, lumi interioare misterioase, iar la randul lui acest blocaj interzice cunoasterea lumii externe (fie ca e vorba de lumea-asa-cum-este, fie ca e vorba despre lumea Celuilalt); al doilea aspect se refera la misterul necunoscutului si apasarea incognoscibilului. Fara o buna pregatire ne ratacim in necunoscut si vom fi fatal traumatizati de incognoscibil.

Valentin Miu

Februarie 2022

Bibliografie:

Bromberg, P. (1998) – Standing in the spaces, Essay on clinical process, trauma and dissociation, New York

Castaneda, C. (2006) – Focul launtric, Ed.Rao

Eliade, M. (1997) – Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului, Ed.Humanitas