Jugul relationalului

Valentin Miu

                                                                                                                                                                              “Sa rupem legaturile lor si sa lepadam de la noi jugul lor”(ps.2)

Randurile care urmeaza au aparut din variatele lecturi facute de-a lungul ultimului an de zile, pentru diferite momente si contexte. Cumva subiectul discutat (si acesta este doar unul dintr-o grupa mai mare), s-a ales singur, in sensul in care atunci cand citeam, nu urmaream in mod specific firul desprins aici.

As vrea sa subliniez ca lecturile sunt importante si asigura, cel putin unui psihoterpeut, un mic centru de siguranta, insa nu trebuie uitat faptul ca lecturile vin ca urmare a unor experiente de viata ce se cer amanuntite, intelese intr-un fel sau altul. Faptul ca in ultimul an am fost preocupat in mod deosebit, si la nivel grupal, de ceea ce generic numim Relational, m-a determinat sa citesc mai mult, sa fiu mai atent, sa studiez cu instrumentele pe care le am la dispozitie dinamicile grupale. Iar articolul de fata este primul pas de elaborare a ceea ce am inceput sa inteleg.

Ca sa pun punctul pe i, am inceput sa ma intreb de ce pare atat de greu sa ne intelegem intre noi, de ce a face ceva impreuna – ma refer la  “mai mult de doi “- pare a presupune intotdeauna un risc ascuns, un efort si atentie continua, in cuvinte simple si putine, de ce ne vine atat de dificil sa relationam? Si asta in conditiile in care pare ca ne amenajam continuu spatiile pentru relationare. Cautam prezenta ceilulalt si, in acelasi timp, aceasta prezenta ne apasa intr-un fel anume, ne influenteaza, ne schimba sau chiar ni se pare insuportabila.

Si voi discuta despre aceste lucrurile, avand in minte ceea ce eu consider a fi doua niveluri diferite de functionare – nivelul narcisic si nivelul relational. Adica voi avea o abordare dialectic-relationala.

Din punctul acesta de vedere, atunci cand ma refer la nivelul narcisic am in vedere un nivel in care propria persoana e tot ce exista, altfel spus, siguranta si satisfacerea nevoilor si dorintelor cade in puterea proprie, in exclusivitate. Schimburile cu exteriorul sunt interpretate ca fiind mai degraba periculoase sau, contrar, sunt idealizate masiv. Stim deja ca atitudinile opuse adesea trimit catre acelasi fond motivational.  Prin urmare, ma voi limita in lucrarea de fata la a vedea narcisismul in relatie directa cu colapsul mutualitatii relationale. Desigur, asta nu inseamna ca nivelul narcisic presupune (doar) acest colaps.

Cred ca exista un nivel la care relationalul infirma/contrazice, nivelul narcisic. Si cred ca acesta e motivul pentru care adesea relatiile esueaza: lipsa unei formule pentru a negocia relatia intre Propria Persoana si un Celalalt cu care relationezi. Cred ca adesea este necesar “a leap of faith” (un “salt in credinta”) pentru a abandona/depasi, nivelul narcisic si a adopta/functiona la nivelul relational. Si asta pentru ca ii oferim celuilalt cheile sigurantei si a satisfactiei proprii, chei despre care noi credem, de cele mai multe ori, ca sunt in mainile noastre. Poate ar fi chiar potrivit aici sa amintesc de o arie a credintei asa cum o vorbeste Eigen, adica “…o modalitate de traire in care te angajezi cu toata fiinta, cu toata inima, cu tot sufletul si cu toata putinta” (Eigen in Mitchell si Aron, p.3). O modalitate de traire in relational de felul acesta, impreuna cu un Celalalt, ii lasa acestuia calea libera de a te cunoaste pe dinauntru, in miscarile tale intime, la fel cum se lasa cunoscut in miscarile sale intime. Chiar daca adesea se face referire la pierderea limitelor identitare, in situatia aceasta, nu acesta este aspectul esential in acest schimb. Relationalul “cu toata fiinta”, chiar si cel simbiotic, imbogateste identitarul. Voi reveni la aceste aspecte.

In motto-ul ales –  “Sa rupem legaturile lor si sa lepadam de la noi jugul lor” – imi pare elocvent ca aceste doua aspecte merg impreuna: relatia si jugul. Pentru ca daca acceptam un asemenea nivel de intimitate/identitate intre Tata si Fiu, automat asta ne indeamna sa cautam relatiile profunde intre noi. Vreau sa zic foarte profunde. Dar daca suntem deschisi in aceasta directie, automat, dupa cum spuneam, vom “invalida” nivelul narcisic, acel nivel in care siguranta si satisfactia (proprii) sunt in mainile noastre.

In textul acesta insa, e mai mult de-atat .“Descoperind subiectul semenului, am devenit si eu subiect, nu prin faptul ca nu ma atinge, ca nu-mi cere, nu-mi pretinde nimic, ci prin faptul ca imi cere iubirea, imi cere apropierea libera. Ceea ce experiez e limita si libertatea in acelasi timp, e obligativitate in fata altuia, datorie de ascultare, si totusi bucurie de-a implini acea voie, impuls liber si fericit de slujire”. (Staniloae – p.36)

Una din caracteristicile perspectivei relationale este aceea ca mintea nu incepe ca un tot unitar care are un centru, pe care adesea il numim Sine, si in jurul caruia se construieste mai apoi ceea ce numim personalitatea noastra, fiinta noastra. Dimpotriva, am invatat sa privim cu acei ochi care ne arata alcatuirea psihica in forma unul cumul de functii, a unei dinamici extrem de complicate pe nivele multiple de functionare simultana a unor multiple stari-ale-sinelui. Daca ne uitam prin lentilele acestea, dobandirea propriei individualitati nu se poate face decat in relatia cu Celalalt. Desigur, unul din paradoxurile functionarii umane.

In acelasi timp, aceasta individualitate, poate ar trebui sa o numesc individuare (pentru a sublinia mai apasat aspectul procesual), nu poate aparea decat in intimul laborator “foarte” subiectiv, irepetabil si de neatins al propriului interior. Noi ne nastem din ceilalti si prin ceilalti, iar viata noastra trebuie sa respecte asta pana la finalul ei.

Avand aceste lucruri in minte, va rog sa va intrebati cu mine, oare de ce ne e atat de greu sa fim impreuna, sa construim impreuna?

Initial, marturisesc ca raspunsul la aceasta intrebare imi venea prin perspectiva mai larga, culturala. Noi traim intr-un areal cultural marcat de trauma comunismului. In legatura cu aceasta trauma, profesorul Vasile Dem.Zamfirescu, scria intr-unul din articolele sale: ”…s-a conturat treptat presupunerea ca specifica pentru romani este prelucrarea defectuoasa a conflictelor narcisice (intre valoarea proprie si valoarea celorlalti), generate de deficite narcisice timpurii, din primii ani de viata, din relatia mama-copil…Ca stare de spirit, ele se manifesta ca depresie, lipsa bucuriei de a trai, hipersensibilitate fata de lezarile narcisice, ipohondrie si mai ales rusine”. (p.19)

Asta ar explica dificultatile noastre, nu? Adica, cum sa construiesti cu celalalt cand prim-planul este acela de a te masura cu el, de a vedea care are valoarea mai mare sau cum sa te pui impreuna cu un celalalt cand energia ti-e supta de depresie, de viata terna si de rusine? Pe buna dreptate, nu te pui impreuna cu celalalt, nu-l vrei decat daca te poate scoate din acest hau, din aceasta vale a plangerii. Altfel spus, nu vrei sa il cunosti, ci ii doresti puterea pe care (crezi ca) o are.

Conflictele narcisice despre care vorbeste domnul profesor Zamfirescu, impiedica relationalul. Felul in care inteleg acest lucru ar fi asa: crescand prin relatia cu celalalt, atunci cand celalalt devine prea periculos pentru noi, ne inchidem parti ale fiintei noastre prin din ce in ce mai cunoscutul proces disociativ. Se stie ca un copil care trebuie sa disocieze parti din sine pentru a mentine un atasament fata de o figura (parentala) abuziva, nu se mai poate manifesta deschis fata de acesta figura si odata cu aceasta si propria vulnerabilitate va fi “ascunsa”. Cu alte cuvinte, pentru a ramane in relatie cu o figura care raneste, copilul plateste cu propria fiinta – acesta este cazul relationalului (in) negativ – disocierea ca si mecanism defensiv/protectiv este cea care asigura relationalul cu pretul auto-negarii de sine. In timp ce in relatiile de iubire, tot disocierea, insa ca abilitate de a mentine prezenta in mai multe stari-ale-sinelui, face posibila acea uitare sau chiar negare de sine care  permite contactul profund cu celalalt. Intr-un caz, rezultatul este o saracire a vietii (si aparitia narcisismului malign), in celalalt – rezultatul este o implinire a vietii interne care stie ca face parte dintr-un tot mai mare si mai complex, ce ii poate sustine nevoile si chiar si dorintele.

Astfel, imi pare ca doar negocierea constienta a pierderii de sine este cea care ofera o iesire onorabila din acest impas. Impasul este dat de faptul ca noi cautam fructele relatiilor adanci, dar nu suntem dispusi sa renuntam la narcisism. Si, desigur, nu putem renunta la narcisismul nostru pentru ca suntem raniti la acest nivel iar “prelucarea” este “defectuoasa”.

Relationalul devine cumva si doar cumva, echivalenta pierderii de sine, a dizolvarii limitelor identitare, asa cum pare ca, intr-o anumita masura, sustine si Bromberg ca si atitudine terapeutica. Doar deschiderea catre a fi tu altfel in proprii ochi e cea care iti ofera calea relationalului. Iar asta, stim, nu se poate intampla decat daca ai rezidenta in mai multe spatii psihice, pentru ca altfel, trairea pericolului fragmentarii, dezintegrarii psihice, e prea mare si nu va permite nici o schimbare. Dar o asemenea rezidenta, un asemenea pas peste momentele de pierdere de sine, imbogateste dincolo de cuvant identitatea proprie, prin faptul ca ii deschide perspective asupra propriei functionari si a diferitelor moduri in care putem exista ca fiinte umane, moduri de negandit in afara relationalului.

Se poate observa ca vorbesc diferit si despre un relational intern. Felul in care comunica obiectele noastre interne, starile-de-sine diferite si uneori chiar contradictorii, adica felul in care avem putinta de a ne situa intre ele, de a nu ne lasa definiti de una sau alta, e cel definitoriu.

E.Howell vorbeste, intr-un articol foarte interesant, despre sistemele (psihice) inchise si cele deschise. Din acest punct de vedere, relationarea ar presupune deschiderea sistemului psihic catre exterior, acceptarea schimbului necesar bucuriei vietuirii si cresterii, in timp ce functionarea inchisa ar caracteriza narcisismul malign, patologic. Poate ca veti considera aceste cuvinte prea tari, insa observatiile de zi cu zi ale functionarii societatii romanesti, dar si a largii societati profesionale psihoterapeutice, ne obliga sa luam in calcul aceste dinamici. De altfel, e chiar foarte interesant. Ganditi-va acelasi mecanism/proces psihic poate oferi si deschiderea si inchiderea noastra ca oameni in fata altor oameni. Disocierea e cea care mediaza si relationarea imbogatitoare dar si izolarea narcisica.

Revenind  la vorbele parintelui Staniloae : “Numai acea vointa a altuia, manifestata prin cuvant, ne ajuta sa experiem intens, clar si durabil subiectul lui, pe care o simtim ca nu urmareste un scop egoist, o reducere a subiectului nostru la starea de obiect, ci comuniunea, intelegerea, dragostea noastra. Numai cuvantul altuia, care ne cere si noua un cuvant, un raspuns la intrebare, cuvantul ce misca intre doi naste subiectul tau si al meu, dar nu cuvantul monolog. Numai atunci o persoana omeneasca ne devine cu adevarat un tu, cand face si din noi un adevarat eu, incarcat plenar de caracterul subiectului, al raportului eu-tu. Eul adevarat nu traieste in izolare, in afirmarea patimasa a egocentricitatii, dar nici in coborarea la obiect sub stapanirea semenului ca unic subiect”. (Staniloae, p.35-36)

Si despre asta cred ca ar fi vorba in jugul relationalului. A fi in relatie cu celalalt, obliga. Te obliga sa respecti faptul ca celalalt are o minte a lui, ochii lui prin care vede realitatea exterioara si pe cea interioara, in felul lui. Te obliga sa iti cantaresti cata iubire ai in suflet, pana unde il poti iubi pe celalalt care intr-un fel, te diminueaza pe tine ca persoana ca sa se poata uni cu tine. Te obliga sa vezi miracolul faptului ca suntem atat de diferiti in comuniunea noastra, despre care, in esenta, nu stim cum functioneaza. Si ca sa faci fata obligatiei, trebuie fi gustat inainte din propria minte, din propria dinamica psihica, sa stii ca undeva, dincolo de orice, Esti, chiar daca nu poti spune in clar, unde si cum. In alte cuvinte, sa fii in relatie inseamna sa poti accepta sa slujesti si sa fii slujit. Slujirea despre care vorbesc aici nu inseamna reducerea fiintei la statutul de obiect. Dar, ca sa nu il reduci pe celalalt la a fi un obiect, ranile proprii trebuie vindecate, altfel cererea e una de ajutor, nu de intalnire a mintilor, inimilor si sufletelor.

In aceste conditii nu e de mirare ca ne vine greu sa relationam, sa functionam in grupuri unitare. Negocierea pe care o avem de facut e cea inter-generationala, dar si intra-generationala. Trecutul isi are forta lui, vremile acopera oamenii, iar noi…noi ne straduim sa dam mana cu mana. E greu, ne e teama, nu stim cuvintele si daca le stim le lasam inconjurate de nenumarate anxietati si nu mai deschidem gurile. Si cu gurile inchise, nu putem primi nici hrana. Dar macar respiram. Da, sigur respiram pentru ca se vede in miscarea coastelor.

Bibliografie:

  1. Bromberg P. (2001), Standind in the spaces, Ed.Routledge
  2. Howell E. – The dissociative mind (2005), Ed.Routledge
  3. Mitchell, S. A., & Aron, L. (Eds.) (1999), Relational perspectives book series, Vol.14. Relational psychoanalysis:The emergence of a tradition, Analytic Press.
  4. Staniloae D. (2013), Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed.Basilica
  5. Zamfirescu Dem. Vasile (2012), Nevroza balcanica, Ed.Trei