Colegi de carantina cu noi insine – Livia Boca

Mulți dintre noi avem probabil senzația că ne uităm la un film. Am auzit de prea multe ori, prea multă lume spunând zilele acestea: “Abia aștept să treacă și să
revenim la normal”.
Dincolo de normalul cotidian pe care ni-l dorim cu toții înapoi sau de criza economica preconizată de care ne temem cu toții, ce alte aspecte presupune normalul pe care ni-l dorim înapoi? Și oare este momentul să facem loc unui nou tip de normalitate? Care va fi normalitatea psihică și socială de acum încolo? Ce schimbări profunde se vor produce în noi? În ce direcții ar fi cazul să luptăm cu noi înșine? Este oare momentul să ne depășim limitările emoționale de până acum, așa încât toată suferința din această perioadă să nu fi fost degeaba?
Este în firea umană să căutăm sens în tot ceea ce ni se întâmplă, dar mai ales în ceea ce ni se întâmplă rău. Avem nevoie de iluzia de control, iar a găsi un sens ne
face să simțim că există un plan, că facem parte din plan. Poate acesta să fie motivul pentru care teoriile conspirației legate de virus au fost atât de populare în
perioada asta? Ne este peste putere să credem că virusul a venit așa, dintr-un capriciu al hazardului. Asta ne-ar dezarma complet. Cum să ni se întâmple lucruri,
chiar și rele, fără ca “cineva” să le fi regizat? Preferăm infinit ideea unui conducător al planetei, malefic și obscur, decât ideea că nu avem niciunul, că
nimeni nu are un plan în legătură cu epidemia care ne-a dat planeta peste cap. Că suntem ca niște copii fără părinți. Poate de aceea ne-am întors mulți dintre noi, atei în vremurile bune, către Dumnezeu acum, așa cum și-l definește fiecare. Dar pare să fie clar că avem nevoie să credem într-o forță, într-o autoritate superioară, bună sau rea. Cineva se ocupa de noi, nu suntem de capul nostru. Asta ar fi de neconceput.
Oare virusul și tot ceea ce presupune el, dincolo de implicațiile sale biologice imediate, ne va împinge obligat forțat, către maturizare?
Toate temerile ne sunt acutizate în aceste vremuri. Izolarea socială, a sta în case, singuri sau cu familiile, ne pune față în față cu aspecte ale vieții și fațete ale sufletului nostru pe care până acum puteam alege să le evităm dacă nu ne erau comode. Puteam savura o bere ca să ne relaxăm și să luăm viața mai ușor. Nimic
rău în asta. Viața putea continua și așa probabil, încă o vreme.

Poate e un moment potrivit să acceptăm, fără să dramatizăm, că acum e cazul să ne bazăm pe noi înșine mai mult decât în trecut. Suntem uniți în toată separarea asta, dar de data asta suntem pe picior de egalitate. Pandemia ne-a făcut pe toți egali, pentru că toți suferim. La nivel simbolic, părinții, reprezentați de Instituțiile statului sau de U.E., s-au declarat depășiți. Ce putem face noi, pentru noi și pentru cei din jur, dintr-o poziție în care nu mai putem să așteptăm să vină cineva să ne rezolve nemulțumirile, să ne dea înapoi bula roz în care ne-am băut până acum berea rece?

Omenirea a cunoscut câteva decenii bune de răsfăț după cel de-al Doilea Război Mondial. Ne-am găsit mult timp sub o aliniere norocoasă și propice de planete,
care a influențat benefic dezvoltarea, la cote nesperat de înalte, a tehnologiei. Am atins cel mai înalt nivel de bunăstare imaginat vreodată. Nu era totul perfect, mai erau probleme care își așteptau soluțiile, multa lume încă se zbătea, dar la nivel global eram cu toții în avion, la propriu și la figurat, vizitând țări străine și postând ce vizitam și ce mâncam.
Nu-i nimic rău în a fi răsfățat din când în când. De aceea au muncit atât generațiile trecute. Pentru ca noi, urmașii lor, să avem parte de ceva mai bun. Dar suntem suficient de flexibili mental pentru a accepta și trece cum se poate mai bine peste o situație unde avem atât de puțin de spus? Nu a cerut-o nimeni, ne luptăm cu ceva invizibil, despre care nu știm cât de adânc va lăsa urme.

Ne simțim ca niște copii trimiși în camerele noastre sa reflectăm la ce am făcut. Dar ce am făcut? Ne-am putea întreba pe bună dreptate. Ne bucuram și noi de
viață, ce era așa greșit în asta? Oare ne scapă ceva? Oare ne bălăceam prea mult în narcisism, oare ne ascundeam în spatele confortului material și a unei bunăstări mimate? Ca să evităm ce? Eram oare sănătoși ca populație, dacă ar fi să măsurăm sănătatea mentală după criteriul flexibilității si adaptabilității? Eram competitivi în plan social si economic, asta pare sa fie clar. Dar oare eram competitivi în ce privește limitările noastre sufletești? Poate munca de aici încolo va fi să depășim dureri și frici pe care în trecut le evitam, și aveam toate resursele să le evităm cu succes. Să ne dezvoltăm spectrul mental, ca să ajungem și la nivel emoțional din urma evoluția înregistrată la nivel tehnologic? Eram oare niște copii ce conduceam mașini cu prea mulți cai putere?

Acum nu mai avem nici măcar luxul de a ieși din casa și de a trânti ușa după noi după o ceartă conjugală. Este acesta anul nostru sabatic, anul în care plecăm într-o călătorie spre noi înșine, doar cu un rucsac cu strictul necesar în spate? Este momentul să învățăm să ne descurcăm și fără crema de față pentru care mergeam într-un magazin special ca să ne-o procurăm? Cum va fi să ne relaxăm de acum încolo? Ce va însemna? Vom învăța oare să fim mulțumiți de noi după alte standarde? Până una alta, învățăm forțat să ne considerăm norocoși dacă avem un balcon cu vedere bună pe care să ieșim să ne relaxăm și să luăm o gură de aer. De unde atașamentul nostru de rutina de până acum? Poate este mai degrabă ideea de predictibilitate cea după care tânjim? Aveam niște tabieturi, ne puteam face planuri, știam ce ne cumpărăm, unde ne ducem, cu cine ne întâlnim. Dintr-o dată trebuie să dăm dovadă de atât de multă flexibilitate mentală, nu doar ca să depășim în toate mințile atâta izolare în casă, dar înfruntăm și frica de necunoscutul viitorului. Este absolut normal și este semn de sănătate mentală să ne fie frică.
Într-un anume fel, noi trăim acum șocul unei pierderi. Este o pierdere în plan fizic, pentru că virusul poate fi mortal, este o pierdere și în plan social, pentru ca ne distanțăm într-un mod forțat și nenatural, este și în plan economic pentru ne-am redus sau chiar pierdut activitatea profesională, iar în plan spiritual pentru că trăim în frica și incertitudine ca atmosferă principală. În 1969, Elizabeth Kubler-Ross a teoretizat ce se întâmplă la nivel psihic ca reacție la o pierdere majoră, survenită ca un șoc. Ea a propus ideea că oamenii trec prin cinci stadii ale procesului de doliu ca urmare a unei pierderi majore.

În primul stadiu, Negarea realității apare ca primă reacție normală, ca un mecanism de apărare psihic, pentru că noi avem nevoie să conservăm realitatea ce
ne este cunoscută. Acceptarea unei alte realități, și anume că am pierdut temporar o mulțime de libertăți, firești până acum, pe lângă faptul că suntem în pericol
biologic, presupune un efort mental pe care încercăm să îl evităm cât putem de mult, în principal din economie psihică. Ne spunem ca e doar o gripă, că totul va
trece curând și că lumea se agită degeaba. Al doilea stadiu apare atunci când realitatea nu mai poate susține iluzia oferită de negare. Vedem că se îngroașă gluma, că se extind cazurile de la o zi la alta. Că lucrurile se schimbă, apar restricții care ne ating direct. Nu mai e vorba doar despre un necunoscut care a murit și despre care aflăm de la televizor. Acest al doilea stadiu este cel al Furiei. Suntem furioși pe autorități pentru că nu fac mai mult pentru noi, pentru a ne proteja. Cineva ar fi trebuit să facă ceva ca să nu se fi ajuns aici. Neputința noastră o proiectăm cu putere pe oamenii sau instituții din jur.

Urmează al treilea stadiu, Negocierea, în care vedem că nu avem cu cine să ne certăm, vedem că toți sunt la fel de copleșiți și speriați ca și noi. Autoritățile nu fac
față așa cum ne-am aștepta, pentru că genul de scenariu care a devenit acum realitatea noastră, în toată amploarea și implicațiile lui, nu a fost prevăzut de
nimeni. Nici de cei mai deștepți și mai bogați decît noi. Așa că acum încercăm să ne recâștigăm puterea în fața situației date și să facem ceva, cât de mic, pentru a
regăsi iluzia de control. Ne facem scenarii despre ce ar fi trebuit să facem sau am putea să facem de acum încolo, încercăm să ne adaptăm, numai să revină lucrurile la normalul cunoscut.
Următorul stadiu este cel în care conștientizăm tristețea și simțim durerea pierderii. Este stadiul Tristeții, al durerii de a conștientiza că suntem fragili în fața
catastrofelor naturale, că suntem vulnerabili fizic și psihic. Ne facem griji despre viitor, despre cei dragi și putem ajunge chiar să ne chestionăm întreaga filozofie de viață care ne-a ghidat până acum. Vechile valori dispar. Putem simți că am pierdut ceva, un soi de inocență care ne-a înseninat existența până acum, poate iluzia că eram într-un moment al omenirii când le aveam pe toate sub control, că fiecare își face treaba și lucrurile nu au cum să degenereze. Că nimic rău nu ni se poate întâmpla, cineva are grijă. Puteam sta pe șezlong liniștiți, savurând viața, plănuind următoarea vacanță. Este o pierdere care doare.
Al cincilea și ultimul stadiu în procesul doliului este Acceptarea. Ea presupune mai mult decât resemnare în fața unui fenomen incontrolabil. Presupune suficientă încredere în sine și în Viață, suficientă capacitate de a spera, așa încât să ne putem mobiliza în direcții creatoare.

Perioada pe care o traversam presupune niște eforturi adaptative foarte mari. Efortul psihic de a construi noi mecanisme de funcționare presupune un consum de energie psihică fantastic. Ideea unui viitor pe care nu-l putem prezice cere eforturi mari, o siguranță de sine enormă și o credință în Viață și mai mare. Ne simțim amenințat simțul identității, întrucât o parte suficient de mare din noi era definită de ceea ce făceam, de rutina noastră zilnică. Vremurile de acum sunt fără doar și poate un prilej de a ne maturiza. Perioada asta ne supune la creștere forțată, de data asta însă nu a venit nimeni sa ne întrebe dacă vrem sau nu. Ține de noi, de capacitatea de a ieși din paradigma a ceea ne era familiar și confortabil, ca să fie o creștere sănătoasă și să nu ne blocăm în frică sau negare.

Să ajungem la etapa finală, la etapa Acceptării, este o reușită și un dar pe care ni-l facem nouă și pe care îl vom lăsa moștenire celor ce vin din urmă. Omenirea a
supraviețuit atâtea milenii nu pentru ca suntem cei mai înzestrați fizic locuitori ai planetei. Nici faptul ca avem o conștiință de sine superioară regnului animal nu ne poate rezolva toate problemele. Ce avem în plus este Speranța, noi avem putere imaginativă. Se spune, după primele observații, că virusul îi afectează pe cei mai  slabi fizic. Virusul ne afectează psihic comparabil de mult. Nu cei care nu simt frica vor fi în siguranță. Frica e bună, are rolul ei și ne responsabilizează.
Capacitatea de a ne imagina și a ne adapta la un scenariu nou de viață ne dă puterea de care avem nevoie pentru a transforma o catastrofă într-un prilej de creștere. Etapa aceasta face loc Speranței, Viitorului, Creșterii. Renunțam la multe acum, dar ne vom simți puternici pentru că am reușit să dovedim atât de multă putere mentală încât să ne restructurăm și să renaștem fără să ne pierdem. Este un prilej să ne regândim valorile, credințele și să redefinim ce este cu adevărat important în viața noastră. Singurul etalon de comparație trebuie să fim noi înșine, cei de dinainte de pandemie, ca să putem să aflăm cine suntem cu adevărat.