Din inauntrul casei – Miu Valentin
Eu nu stiam ce e aceea o pandemie…cand a inceput sa se auda, tocmai eram la mine in gradina, schimbam ghiveciul unei flori…crescuse mult si ghiveciul ii ramase prea mic si ma gandeam ca anul acesta va creste frumos pentru ca ii voi amenaja conditiile necesare pentru asta.
Apoi a venit…mai rapid decat am putut procesa cu adevarat, lumea a capatat o alta culoare, la care privesc…privesc cu ochii mari! Si din cate vad, am pierdut startul…lumea in care am trait pana mai ieri a pierdut startul si virusul asta – pe numele lui Covid-19 – i-a luat-o inainte. Sistemul medical, la nivel mondial, a fost depasit!
Si ma gandesc….si imi amintesc….si vad…ca noile amenajari necesare traiului de zi cu zi activeaza profundele sisteme de atasament existente in noi. Ele devin active cand siguranta noastra nu mai e asigurata de mediul in care traim. Stand in casele noastre, aflam dureros de ne-mediat ca Eul nu este stapan in propria lui casa, omul nu este stapan pe planeta asta, ci doar traieste in iluzia ca ar fi, si-o intretine cum poate mai bine si pune in miscare mecanisme tare complicate prin care sa isi permita aceasta iluzie. In asemenea momente, felul in care ne pozitionam intern fata de Realitatea externa are legatura cu vitalitatea a ceea ce va urma.
Impactul psihologic urias pe care virusul Covid-19 abia a inceput sa il aiba asupra noastra, schimbarile mari de care lumea intreaga vuieste, are legatura cu faptul ca suntem fata in fata cu pierderea controlului asupra vietilor noastre – in momentele acestea nu mai suntem stapani pe vietile noastre. Si este important sa avem in minte cateva lucruri pentru a putea pluti in asemenea timpuri traumatizante. Si daca pana acum nu ati crezut ca poate exista asa ceva, ei bine da, traim timpuri care vor lasa urme adanci in vietile noastre pentru ca asa arata Trauma. Toate zonele de razboi ale lumii o cunosc dinauntru. Statele Unite au luptat cu ea si dupa 9/11. Noi, romanii, o re-cunoastem din greii ani de comunism.
Atunci cand pierzi controlul, apar cateva reactii automate prin care mintea, organismul tau crede ca se poate reechilibra. Una dintre aceste reactii automate este sa asculti de altcineva. Daca autoritatile ne spun ce sa facem, atunci haideti sa le ascultam. Autoritatea devine astfel un factor de echilibrare interna. Mintea se mai linisteste pentru ca cineva stie ceva despre cum e sa traiesti trauma. Undeva exista control!
O alta modalitate de reactie, atunci cand a asculta nu este la indemana omului, este cea asa-zis activa. Daca nu ascult, atunci ma lupt cu cineva. Lupta in sine nu are rolul de a scoate adevarul la suprafata – cum adeseori pare – asa cum nu are legatura cu dreptatea – sa se faca dreptate! Nu, lupta in cazul acesta are legatura cu faptul de a te iluziona ca in timpuri in care esti pus la pamant de viata, poti reactiona, poti fii activ, nu trebuie sa suporti trauma neputincios. Partidele politice, guvernul, tarile dezvoltate, etc…oricine poate deveni “dusman” sau “responsabil” de ceea ce se intampla, pentru ca eu sa pot inca sa imi strang pumnul si sa zic – ah, ma iau de guler cu voi! (nu sunt neputincios, nu sunt la pamant!)
Daca nici lupta nu este reactia aproape de tine, atunci te poti plange. Uite cat de defect este sistemul; uite ce n-au facut ei zeci de ani; ce, nu stiau ca e un virus in lume, de ce nu s-au pregatit? de ce nu ne-au protejat?…ne-au lasat in voia sortii, ne-au abandonat mortii! Ahhh, ne simtim parasiti, respinsi, umiliti, tradati si toata furia clocoteste in noi. Din cauza lor ne doare asa de tare! – acestea sunt reactii atat de intalnite in traume si noi azi, le vedem in fata noastra, la cei apropiati, si la un moment data vom incepe sa le pipaim prezenta in vietilor noastre, direct, fara protectie.
Alteori, cand intensitatile traumatice se mentin un timp mai mare – cum este si cazul situatiei de fata – dintr-o data mintea ti se “limpezeste” si iti dai seama ca esti stapanul vietii, ca nu exista un altcineva care sa te afecteze, ca tu insuti vei decide de azi inainte ce si cum, in viata ta. Esti singur, e adevarat, dar macar esti la carma vietii. Aceasta insa este o pozitie mai interesanta decat celelate pentru ca poate oferi o perspectiva foarte valoroasa.
Cand acesta pozitionare inseamna inconstienta, negare a pericolului, ea nu este altceva decat o auto-iluzionare pentru ca organismul tau fizic si psihic sa poata trece printr-o perioada care e prea grea pentru el. Prea multul traumatic este adesea disociat, trimis undeva, intre faldurile mintii, ascuns de propria constiinta.
Cand insa iti dai seama ca aceasta auto-imputernicire este reala, ca poti fi stapanul propriei tale vieti si astfel orice decizie vei lua, viata ta va fi afectata direct, ei bine lucrurile se vor schimba radical. Suntem administratorii bucatii de Viata care ni s-a dat si…”oricui are, i se va da mai mult si va avea din abundenta, dar de la cel ce n-are se va lua chiar si ce are!” Deci, sa ne intoarcem catre noi, inspre intelegere!
Intr-o prima faza, intoarcerea la sine trebuie sa treaca prin aceasta stare dureroasa in care iti dai seama cat de mult te-ai pre/dat altora, cat de mult ai preferat sa nu iti utilizezi minunatele daruri cu care ai fost inzestrat – gandirea, imaginatia, iubirea. Mereu a fost cineva acolo si a avut grija ca tu sa nu fii stapanul vietii tale, a avut “grija” de tine, chiar si prin a te lasa sa crezi ca esti stapanul vietii tale. Daca nu iti poti incorda privirea interna ca sa treci dincolo de lentilele deflectoare, vei vedea doar ce ti se arata. Cine? Ce? Nu se stie….orice doar sa scapi de responsabilitatea vietii tale.
Timpurile traumatice necesita priviri curate pentru a fi traversate. Nu ne putem lasa amagiti de proprile incercari iluzorii de a ne restaura sentimentul puterii si nu ne putem lasa amagiti de infinitatea de informatii inutile si/sau negative care incearca sa ne vanda un gram de “sprijin”. Oglinzile in care te-ai privit pot fi date deoparte pentru a-ti putea vedea viata cum palpita sub straturile de artificial. Intotdeauna e acolo, dar pentru a stii asta trebuie sa te scufunzi un pic inauntrul tau. Doar asa putem face fata!
Stiu si imi pot imagina cu usurinta cum cei care sunt departe de sine – fara exercitiul introspectiv – vor spune: nu, acum este timpul actiunii, trebuie sa actionam si sa ne ajutam intre noi! Dragii mei, ceea ce va propun este tocmai actiunea…dar nu orice actiune, ci actiunea eficienta. Reactivitatea noastra nu este actiune consistenta si posibilitatea schimbarii, cu cat petrecem mai mult in exterior, fara hrana profunda a afectelor si gandurilor bune, aceasta posibilitate se indeparteaza de noi.
Suntem stapani in solitudine!
Si iata, solitudinea ne-a fost oferita, haideti sa beneficiem de ea!
In solitudine putem realiza ca traim intr-o lume a oglinzilor, in care ceea ce vezi nu e intotdeauna ceea ce pare…avem nevoie de o privire clara inspre a vedea, a nu ne lasa inca odata (pentru a cata oara!!!) amagiti de exterior…haideti sa privim in spatele mastilor pe care le-am folosit atat de mult, incat incepusera sa se uzeze pe la colturi; haideti sa facem acesta demascare in fata noastra, in solitudinea noastra.
Doar in tine insuti poti recunoaste faptul ca orice iesire in afara este imediat deviata si ti se intoarce impotriva, inevitabil.Purtam masti, ne baricadam cu tot felul de materiale in fata pericolului virusologic , dar asta nu e cel mai mare pericol, chiar daca acum pare asa.
Fiecare miligram de auto-amagire inseamna slabirea vitalitatii…inseamna saracire, inseamna ca ni se va lua si ceea ce avem. In schimb prezenta, credinta in puterea noastra de a supravietui psihic, de a nu ceda saraciei interioare, ci de a ne folosi darurile Vietii , este ceea ce ne poate face, zi de zi, sa ne bucuram de rasaritul soarelui. Dinauntrul caselor noastre putem avea perspectiva si putem sa (ne) re-construim….din nou si din vechi….
