Ura ca mostenire – TEODORU RITA

Care sunt posibilitatile unui copil de a elabora psihic o situatie impusa de un parinte psihotic? Cum poate fi recunoscuta in terapie o astfel de configuratie mintala? Ce particularitati de interpretare necesita si impune lucrul cu un adult care are o asemenea mostenire?

Desi nici un element de istorie reala nu este in sine suficient pentru a da socoteala despre o patologie, intilnirea cu psihoza parentala impune copilului o violenta si o suferinta ce  ulterior solicita (si necesita) un efort interpretativ ce deseori este foarte greu de sustinut intr-o terapie.

Dificultatea cu care m-am confruntat in astfel de situatii clinice m-a determinat sa iau in calcul mai multe abordari teoretice, care au deschis, la rindul lor, un orizont mai larg de  investigatie si intelegere. Aceste abordari se refera la transmiterea vietii psihice intre generatii, mostenirea psihotica, relatia psihoza-trauma infantila. Un important ajutor in intelegerea acestui fenomen, pe care l-am numit generic “ura ca mostenire”, l-am primit de la pacientii psihotici cu care am lucrat 5 ani in terapie de grup. De la ei am “mostenit” putinta de a citi si intelege povestile (de toate felurile) intr-un registru aparte. Voi folosi ,,pentru exemplificare,, povestea “Fat-Frumos din lacrima” de Mihai Eminescu.

Transmiterea vieţii psihice intre generatii

In opera freudiana, aceasta problematica este reflectata in cateva texte importante: „Totem şi Tabu”, „Pentru a introduce narcisismul”, „Psihologia mulţimilor si analiza eului”, „Eul si sinele”. În Totem si tabu (1912), mitul preistoric ni-l arata pe om ca moştenitor al păcatelor strămoşilor. Culpabilitatea şi interdictiile se transmit de la o generaţie la alta. „Totem şi Tabu” constituie o încercare de demonstrare a universalităţii elaborarii psihanalitice şi a extinderii sale dincolo de câmpul intrapsihic cu care ne-am obişnuit în prima topica si in cura clasica. O data cu a  doua topica si articularea „Psihologiei multimilor” cu „Eul si sinele” pare că Freud ar fi inventat „o genealogie a psihicului”. Aceasta are o dublă determinare: una intrapsihică (Sinele ereditar, eul care derivă din sine, Supraeul mostenitor al complexului Oedip si al Supraeului parintilor) şi una intersubiectivă. Putem intelege asta plecind de la noţiunea de „aparat de transmitere/de interpretare” (“apparat zu deuten”), pe care Freud il descrie în ultimul capitol din Totem şi Tabu: „datorită acestei înţelegeri inconştiente [pe care o dă aparatul] a moravurilor, a ceremoniilor şi preceptelor care au supravieţuit în privinţa tatălui, generaţiile ulterioare au reuşit să  asimileze moştenirile afective ale celor care ii preceda”.(6)

Fundamentele narcisiste ale transmiterii psihice apar în textul din 1914, când Freud vorbeşte tocmai despre sprijinul reciproc intre narcisismului copilului şi  cel parental. Odată cu „Pentru a introduce narcisismul”, doi ani după Totem şi Tabu, subiectul este conceput de Freud ca avind „o existenta dubla: ca scop in sine si ca element intr-un lant caruia ii este supus impotriva vointei sau, in orice caz, fara voia sa”, situatie de care trebuie, totusi, sa se serveasca, pentru a obtine beneficii. Copilul devine atunci miza transmiterii „viselor şi dorinţelor nerealizate ale părinţilor”. Această dublă nevoie, care împarte subiectul, este prezentată de Freud la doar doi ani după „Totem şi Tabu”, ceea ce ii sugereaza lui R. Kaes că „stabilind o opoziţie clară între  statutul narcisic al subiectului şi statutul intersubiectiv al subiectului”, Freud ar face din beneficiul mutual al narcisismului intergenerational, miza principală a transmiterii psihice. Aceste consideraţii asupra transmiterii din perspectiva  narcisismului, l-au determinat, de altfel, să considere subiectul Inconştientului ca „subiect al moştenirii şi în termeni mai generali ca subiect al grupului.” (R.Kaes,15). Miza transmiterii devine cea a formării Inconştientului, care este dublu determinată: mai întâi la nivel intrapsihic, conform afirmaţiilor din a doua topica, şi apoi prin legătura între psihic şi intersubiectiv. Autorul consideră că tocmai datorită acestei legături in formarea Inconştientului, transmiterea se face, probabil, prin lanţul generaţiilor, pina la contemporani.

În ultimii 25 de ani, mizele problemei transmiterii au putut fi expuse mai precis, datorită cercetărilor clinice asupra structurilor psihotice, narcisice sau a stărilor limită. Astfel, în anii ’70, s-a discutat despre defecţiunile în transmiterea încriptată, forcluziunea sau respingerea, în lucrări precum cele ale lui N. Abraham şi M. Torok. Cercetările au inspirat şi studii asupra filiaţiei: transmiterea simptomelor, a mecanismelor de apărare, de refulare (P. Aulagnier), de negare, asupra destinului copilului moştenitor al psihozei părinţilor (M. Enriquez). Se pot chiar lua în considerare modalităţile de transmitere inconştientă „dacă nu cumva chiar Inconştientul în sine” şi cea a interdicţiilor fundamentale. Acesti autori abordeaza  dubla dimensiune, pozitivă şi negativă, a procesului de transmitere. Negativul apare „din momentul în care intervine tensiunea formelor însufleţitoare şi cu nuanţă erotică la nivelul transmiterii, formele şi modalităţile umilitoare ale acesteia, care au putut fi luate în considerare, atunci când in studiul clinic a apărut cu insistenţă nontransmiterea sau transmiterea inertului, a obiectului mort, al închistărilor, al fosilizărilor psihice” (R Kaës). Astfel se pune tocmai problema „procesului de transformare şi de nontransformare a moştenirii a ceea ce nu a fost transmis”. Şi aceasta în conformitate cu importantul principiu enunţat în „Totem şi Tabu”, în sensul că  nimic din ceea ce a fost nu poate scăpa întru totul generaţiilor următoare.

Transmiterea negativului

Ajungem astfel să precizăm  condiţiile transformării şi nontransformării sau „transmiterea negativului”. Freud (1914) a reperat deja această trăsătură a narcisismului, care, la subiect, se sprijină pe ceea ce lipseşte în realizarea viselor şi dorinţelor părinţilor. Inspirându-se din Winnicott care vorbeşte despre „trăitul netrăit mereu de retrăit”, R. Kaes sugerează că transmiterea se poate organiza pornind de la ceea ce nu s-a întâmplat, absenţa de înregistrare şi de reprezentare sau  „asupra modalităţii de încriptare care este în asteptare, fără a fi înregistrata”. Registrul acestui negativ, esenţial în transmitere, este deci al „defectului de metabolizare psihică şi ineficienţa contractului care leagă individul cu celălalt şi  cu ceilalţi”.

Modelul teoretic propus de R. Kaes pentru a aborda transmiterea negativului este cel al aparatului psihic de grup Inspirându-se de la Bion, autorul reuşeşte să distingă între transmiterea obiectelor transformabile şi cea a obiectelor netransformabile. Primele sunt obiecte psihice, inconştiente, transferabile asupra terapeutului în activitatea sa de intersubiectivitate. Aceste obiecte au „structura simptomului sau a lapsusului” şi constituie „materia psihică a istoriei pe care familiile o transmit descendenţilor lor din generaţie în generaţie”. In schimb, obiectele netransformabile  sunt obiectele psihice „închistate, încorporate, inerte”, ce dau ocazia unor identificări adezive sau proiective. Adesea aceste obiecte nu pot deveni transferabile decât într-un cadru diferit în care terapeutul va fi reuşit să identifice efectele. Ceea ce se poate obtine astfel este un nou destin al experienţei de „non-înregistrare” (Winnicott) care n-a putut să fie „metabolizată”, situându-se dincolo de reprezentarea prin cuvinte şi purtând însemnul unui „eşec probabil al funcţiei de purtător de cuvânt” (P. Aulagnier, 1975). Acest lucru constă în readucerea la viaţă a unui proces de transmitere a moştenirii psihice. Trebuie atunci îndepărtate şi analizate formele de rezistenţă ale grupului în privinţa dezvăluirii „pactului negaţional”, „contractul de grup sau de familie pe aspectul negativ”, căci acestea din urmă au avut ca efect excluderea sau alienarea subiectului. „Ceea ce cu acceptul inconştientului celorlalţi s-a închistat, s-a forcluzionat sau s-a negat” este ceea ce încercăm să facem să reapară.

Pornind de la acceptiunea ca, in clinică, negativul se manifestă sub forma absenţei transferului sau chiar a atacului împotriva activităţii de stabilire a unei legături, autorul susţine că, adesea, ascultarea competentă a proceselor intersubiective, în grupuri (controlarea psihoterapiilor, psihodramele psihanalitice, personalul calificat care îngrijeşte în instituţii de specialitate) va face posibilă reperarea negativului în cursul asocierilor şi ,mai ales, în elaborarea lui.

Este vorba, deci, de situaţii care diferă de psihoterapia individuală şi în care „aparatul de transmitere” (Totem şi Tabu) poate funcţiona altfel. Cu alte cuvinte, s-ar produce o deplasare a negativului într-o mişcare de transferare a transferurilor, caci despre transfer este, in esenta, vorba.

Mostenirea psihotica

Unii autori, printe care si  M.Enriquez, cred ca intilnirea cu psihoza parentala reprezinta o injonctiune ce ia alte cai decit cea a refularii, cum ar fi: negarea, forcluziunea, proiectia, toate mecanisme generatoare de lacune mnezice. Citindu-l pe Ferenczi, care afirma: “adultii care isi impun prin forta vointa si, in mod particular, continuturi psihice neplacute…pot produce confuzii ingrozitoare pentru copil”, M. Enriquez merge mai departe, in incercarea de a  atinge interpretarea cauzala a suferintei, necesara cind  se impune sa distingem intre suferinta psihotica si cea depresiva.

Copilul unui parinte psihotic nu poate raporta suferinta psihica la o pierdere, o depresie, un doliu. In cazul particular al  unui delir de persecutie, ce exprima  dimensiunea proiectiva a urii, a dorintei de moarte, a grandorii,toate acestea ramin de neinteles pentru copil, asupra caruia au un efect derealizant. Aceasta situatie aduce cu sine identificari mortifere, atit pentru parinte, cit si pentru copil.

Pe de alta parte, suferinta depresiva a parintelui nu produce o asemenea confuzie de interpretare cauzala pentru un copil. Andre Green scria in “Mama moarta” ca pentru copilul unei mame care sufera o depresie de doliu, aceasta situatie ia aspectul unei  experiente a  “pierderii de sens” (semnificatie). El are “experienta  unei  dezinvestiri, a carui obiect este el insusi”, dar aceasta experienta a avut loc si ea a lasat urme, care pot fi regasite. Asa ca nu exista confuzie alienanta.

Suferinta parintelui psihotic, in schimb, face din copil obiectul unei suprainvestitii, care il forteaza pe acesta sa devina suportul proiectiilor parintelui si, cum afirma M. Enriquez “il obliga sa impartaseasca si  sa suporte suferinta si lipsa de sens”. Mesajul parintelui psihotic impune copilului o pozitie de identificare mortifera  in succesiunea generatiilor, ceea ce e imposibil de asumat sau o poate face doar cu pretul de a recurge el insusi la mecanisme proiective. Pentru psihotic, toata descendenta sa  reprezinta o amenintare de distrugere, deoarece  reactiveaza in el o dorinta de moarte, care avea ca obiect chiar pe parintii sai. In aceasta formula, copilul parintelui psihotic este “intre ciocan si nicovala”, deseori alegind inconstient sa nu aiba copii, fiind purtatorul unei dorinte de moarte si a temerii de moarte.

Ma voi referi, in continuare, la problema nevoii de investigatie(cercetare)  care se manifesta la pacientii care au avut parinti psihotici deliranti. Nevoia   de investigatie poate suferi, dupa caz, prin lipsa sau prin exces. In cazul lipsei, cererea de terapie a pacientului este o “cerere de vindecare (psihica)”: in cazul excesului nevoii de investigatie, cererea pacientului este o “cerere de sens”.

In cele mai multe din aceste situatii, negarea totala sau partiala a patologiei parentale opereaza in sensul unei defense, asa cum a descris-o P.Aulagnier. Acesti pacienti neaga agresiunea psihica provenita din delirul parintelui, recurg la idealizare si la interdictii privind toate informatiile care ar putea dovedi abuzul de putere asupra gindirii si le-ar putea dezvalui ca nimeni nu are dreptul  “sa le garanteze sau sa le refuze locul in filiatie”. P. Aulagnier).

In unele situatii, abordarea denegarii patologiei parentale, intelegerea sa si interpretarea in cura ridica mari dificultati. Acestea se leaga, mai ales, de o indirjita negare a violentei parentale asupra copiilor. Vorbim aici despre clinica “mostenirii psihotice”, organizate in jurul negarii, cu efecte destructurante asupra psihicului.

In alte cazuri, sunt pacienti care stiu ca parintele lor este psihotic si care marturisesc analistului dorinta de a intelege cauzele si istoria acestei drame. Nu exista, asadar, o negare a realitatii. Doar o dorinta de cunoastere, stapinire si chiar distrugere a gindirii psihotice a parintelui, de unde riscul unei traumatofilii. Acesti pacienti pot dezvolta o incredere  idealizata in modelul de functionare psihica propus de teoria psihanalitica, ceea ce poate fi sursa unor mari rezistente, caci aceasta incredere produce iluzia unei puteri de a sterge  (non)sensul gindirii delirante. De aici si excesul in nevoia de investigare.

Pentru copilul unui parinte psihotic, ceea ce va structura psihismul sau, va fi efortul de a se elibera de influenta proiectiilor si de  interpretarile cauzale pe care acestea le impun. Prima  conditie a eliberarii sale de sub influenta acestui delir, a unui travaliu de doliu si a dezidealizarii parintelui este  recunoasterea de catre pacient a realitatii patologiei parentale.

Povestea unei povesti

In 1870, Mihai Eminescu scria minunata poveste Fat-Frumos din lacrima.

Fat–Frumos din lacrima are, cu adevarat, o poveste fascinanta. Ai zice ca are 3 vieti, care se succed pe parcursul povestirii. Sau poate e vorba doar  de copilaria, adolescenta si maturitatea unui personaj. Sau e o piesa muzicala in 3 parti, cu citeva teme muzicale, care se repeta, pe tonalitati si in ritmuri diferite pe parcursul piesei, cu momente de intensa traire emotionala, suspans, dramatism si inaltare spirituala.

Fat-Frumos din lacrima are citeva date personale, care ii marcheaza istoria:

Se naste intr-o familie, in care tatal sau, imparatul, este un om intunecat, inchis la suflet si ursuz, care e pe moarte, dupa ce o viata intreaga s-a razboit cu vecinul sau si nu a reusit sa-l invinga. Nici celalalt n-a reusit, asa ca parea ca repetasera povestea cu razboiul toata viata, ca n-au stiut sa faca altceva. Vecinul murise si “lasase mostenire fiilor sai ura si vrajba de singe”. (Probabil nu avea altceva!) Deci imparatul nostru, cu adevarat intristat ca-i murise partenerul de “joc”, isi dorea foarte tare un copil, sa lase si el cuiva  “mostenirea urii sale”. Probabil ca acesta a fost momentul in care a trebuit sa accepte ca nu putea avea copii. Ceea ce il intrista si mai mult, fiind, probabil, considerat inca un esec .

Mama sa, o femeie tinara, frumoasa si vesela, avea aceasta singura tristete, ca nu facea copii si, in consecinta, singura ei dorinta, pe care o ridica in rugaciunile ei catre Maica Durerilor, era s-o ajute sa faca copii. Povestea spune ca aceasta, impresionata de suferinta imparatesei, a varsat o lacrima. Mama lui Fat-Frumos a supt aceasta lacrima si a ramas insarcinata. Primul moment decisiv si cu totul aparte, care semneaza nasterea unui erou. (Asemanarea cu Isus Cristos este foarte transparenta).

L’objet nait dans la haine” spune Freud (11)

Copilul nu este obiectul urii, dar este destinat s-o ia asupra lui. Si asta se poate doar prin interventia unei mame “atit de bune” incit sa-i ofere o anvelopa puternica, ca un seif rpentru o mostenire de pret. Poate fi o sansa pentru copil, ca mama mamei sale sa-i transmita, prin aceasta, un scut protector, un obiect intern bun, asa cum, simbolic, a facut Maica Durerilor. Ca si cum din  oceanul primordial, Fat-Frumos a primit o lacrima si s-a facut om. Acest moment a insufletit copilul si, implicit, povestea.

Copilul se naste, primeste un nume, care sa-i aminteasca cum s-a nascut si ce dar a primit.

Copilaria lui Fat-Frumos e scurta, caci creste intr-o luna cit altii intr-un an. Si cind poate sa tina buzduganul in mina, isi ia la revedere de la parinti si, senin, merge sa-si implineasca destinul: sa-l omoare pe dusmanul tatalui sau.

Asemeni unui “prunc intelept”, copilul nostru da dovada unei hiper-maturitati, unei intelegeri si nevoi de a se sacrifica pentru parintele sau, cum spunea Ferenczi.(12)

Acesta este un moment cheie in destinul personajului. Suspansul momentului este prelungit de descrierea drumului pina la destinatie, in care ne putem imagina o serie de transformari interioare si putem anticipa confruntarea cu inamicul sau. Surpriza e si mai mare atunci cind “dusmanul sau” ii propune sa renunte la rivalitate si sa devina “frati de cruce”. Si Fat-Frumos accepta!

Faptul ca acest frate nu are nume, ci, la fel ca si tatal lui Fat-Frumos e numit Imparatul, poate conduce la interpretarea ca acesta e un substitut al tatalui sau, care imediat il roaga pe Fat-Frumos sa se bata cu dusmanii sai. Parintii reali nu mai apar deloc in poveste. E doar o deplasare intr-un alt registru (simbolic) a aceleiasi povesti. Din acest moment, ”adolescenta” personajului e marcata de multiple incercari, in care isi pune viata in pericol. Scena e animata de pesonaje care exprima, cel mai probabil, obiectele interne ale personajului si povestea da seama confruntarii interne intre fortele pulsionale, pe parcursul devenirii sale.

Mostenirea sa de ura se manifesta sub forma aspectului traumatofiliei. Nu stim si nici eroul nu stie, dar e posibil ca aceste batalii sa fi fost destinate predecesorilor lui, dar acestia sa nu fi putut sa le duca sau sa fi pierdut bataliile. Caci, de fiecare data, eroul trebuie sa invinga  un parinte similar cu el sau, ca sa elibereze un copil, la fel ca el, victima unei forte uriase, de care nu se poate elibera. Pe acest parcurs descopera iubirea, isi gaseste partenera, dar amina implinirea sexuala, pentru a-si implini datoria, caci inca nu a dobindit capacitatea de a trai pentru el insusi.

Acest moment vine curind si reprezinta al treilea moment crucial in devenirea personajului: confruntarea cu o putere exterioara mai mare decit a sa. Un tata primitiv, razbunator. In confruntarea cu acesta, Fat-Frumos moare.

Moartea lui este, din nou, aparte. Se transforma in cenusa, se amesteca cu tarina si lacrimile sale de durere, tristete si dor pentru iubita sa, se transforma intr-un izvor. In acelasi timp, iubita lui plinge continuu de dorul lui. Din nou lacrimile care simbolizeaza durerea si iubirea. O intoarcere la oceanul primordial.

Acest moment mi-a amintit de textul lui Ferenczi:

”Tendinţa spre autonomie, în prima fază, tinde să fie absolută. În cazul extrem, în care au fost mobilizate toate forţele de rezervă, dar s-au dovedit neputincioase în faţa unui atac copleşitor, se ajunge la o fragmentare extremă, care se poate numi şi dematerializare… Efectul imediat al unei traume ce nu poate fi rezolvată este fragmentarea. (…) Fragmentarea poate fi avantajoasă (…): renunţarea la concentrare, la o percepţie unitară pune măcar capăt unei suferinţe simultane, cu multiple dureri. Astfel doar fragmentele în sine suferă; insuportabila unificare a durerilor din punct de vedere calitativ şi cantitativ nu se mai produce… “(12)

Daca Ferenczi defineste aceasta situatie ca o consecinta a traumei psihice extreme, textul ce urmeaza apartine lui Bion, care studiaza gindirea psihotica  si se refera la componente psihotice ale personalitatii. Intre cele doua texte gasesc asemanari si legaturi subtile:

“Daca destructia reuseste, pacientul experimenteaza o pierdere a capacitatii perceptive…se simte prizonier in aceasta  noua stare a mintii, incapabil sa se elibereze, caci simte ca-i lipseste aparatul de testare a realitatii, care e, in acelasi timp, si cheia eliberarii si eliberarea catre care ar tinde…In fantezia sa, pacientul percepe particulele expulzate din Eul sau ca avind o existenta independenta si necontrolata in afara personalitatii sale…”(3)

Cel care il invie este Tatal ceresc insusi. Eroul isi arata recunostinta ingenunchind, recunoscandu-l ca tata.

“Pentru a fi mostenitorul strabunilor tai, trebuie sa iti iei in stapinire mostenirea” (Freud,9)

Din acest moment, aventura lui Fat-Frumos se desfasoara intr-un registru diferit. Eroul capata atributele de bunatate, generozitate, descopera intrajutorarea  si in  nici o incercare nu mai foloseste violenta, ci intoarce agresivitatea dusmanului.

In aceasta etapa a vietii/povestii, personajul ia contact cu lumea umbrelor, fantomelor, de unde primeste un ajutor pretios. Fantoma care il ajutase, sub aparenta unei femei (de altfel in toate situatiile este ajutat de femei cu valente materne) se intoarce, apoi, in lumea ei.

R.Kaes intelege travaliul psihic al transmiterii ca process si rezultat al legaturii psihice intre aparatele psihice, precum si transformarile operate prin aceste legaturi. El sustine idea unei non-elaborari in transmiterea psihica, manifestata prin formarea de fantome si cripte, care necesita un travaliu de diferentiere intre ce este transmis si ce este primit si transformat, cu referire la asumarea ca subiect al mostenirii a ceea ce a fost transmis (“proces de istoricizare”). Este, cred, o alta exprimare pentru “intrarea in posesia  mostenirii”.

Ca si cind vraja urii ar fi fost rupta, de puterea mai mare a iubirii, Fat-Frumos invinge in incercarea sa, eliberindu-se de povara unei mosteniri pe care nu si-a asumat-o niciodata. Abia acum poate sa-si duca existenta ca scop in sine”(Freud,19). Povestea se incheie si…incepe viata.

 

Efectul traumatic al psihozei parentale

Am fost mereu uluita ca descopeream la pacienti cu o istorie de trauma psihica, enclave psihotice de cele mai multe ori fruste, care, dupa o lunga si dificila elaborare duceau la identificarea lor ca si continuturi psihice preluate, prin identificare, de la  persoane importante din istoria pacientilor (parinti,bunici), care sufereau de tulburari mentale si/sau manifestau un comportament violent si destructiv. Echivalez  acest comportamentul cu existenta unei functionari psihotice, si  cred ca  aceasta transmitere a negativului  afecteaza functionarea ulterioara a mintii celui care a trebuit s-o suporte.

La fel cum genetica “sare” deseori o generatie, jocul fenotip-genotip poate fi aplicat si asupra acestei functionari pozitiv-negativ in transmiterea patologiei.

Cred ca intre conceptia lui Ferenczi despre trauma, si a lui Bion despre functionarea psihotica exista importante similitudini. Dupa mine, cele 2 perspective se refera la aceeasi  scena unde se deruleaza o piesa, care este, in ambele cazuri, violenta  si destructiva : actiunea urii asupra realitatii emotionale, distrugerea capacitatii de intelegere a vietii emotionale. Si nu numai. Bion considera ca ura psihotica submineaza credinta care sustine viata, o face posibila si dezirabila, care da inteles intelesului.

Lucrul cu pacienti psihotici, dar mai ales cu pacienti abuzati de psihoza parentala, il pun  pe analist in pericolul de a-si pierde nu numai mintea,dar, mai ales, increderea ca mintea si chiar viata au vreo insemnatate, ca merita sa  fii analist, ca merita sa fii…E o incercare grea. Stiu ca se poate face si se poate reusi in aceasta incercare, cu conditia sa nu fii singur, sa poti sa ai incredere in mintea altui om care s-o reflecte pe a ta.

La asta se refera intrebarea mea:de cita iubire are nevoie cineva pentru a-(si) accepta ura? Pentru orice eventualitate, ma gindesc ca e intelept sa accepte toata iubirea pe care o capata in viata asta. Nu se stie niciodata!

Bucuresti, Octombrie 2008

BIBLIOGRAFIE

1.Aulagnier,P   The Violence of interpretation

2.Baranger, M., Baranger, W., Mom, J.M. (1988). The Infantile Psychic Trauma from Us to Freud: Pure Trauma, Retroactivity and Reconstruction. Int. J. Psycho-Anal., 69:113-128.

3.Bion, W.R.  Development of Schizophrenic Thought1. Int. J. Psycho-Anal., 37:344-346, 1956.

4.Bion, W.R.. Differentiation of the Psychotic from the Non-Psychotic Personalities1. Int. J. Psycho-Anal., 38:266-275, 1957.

5.Bion, W.R.  Transformations. , 1-172. London: Tavistock, 1965.

6.Eigen,M   The Psychoanalytical Mystic,Esf Publishers,Binghamton,New York,,1998

7.Freud,S   Totem si tabu,Opere complete,Editura Trei,Buc,2007

8.Freud,S   Pentru a introduce narcisismul, Opere complete,Editura Trei,Buc,2007

9.Freud,S   Psihologia multimilor, Opere complete,Editura Trei,Buc,2007

10.Freud,S   Eul si sinele, Opere complete,Editura Trei,Buc,2007

11.Freud,S  Pulsiuni si destine ale pulsiunilor,Opere complete,Editura Trei,Buc.,2007

12.Ferenczi,S   Jurnalul clinic,Ed. Fundatia Generatia,2005

13.Green, A.  On Negative Capability—A Critical Review of W. R. Bion’s Attention and Interpretation1. Int. J. Psycho-Anal., 1973.  54:115-119

14.Green,A   La mere morte,PUF,1979

15..Kaes,R   H Faimberg, M. Enriquez et J.-J Baranes Transmission de la vie psychique entre générations, Dunod 1993

16..Kaes R., Le groupe et le sujet du groupe, Dunod, 1993.

17.Laplanche J., Pontalis J. B., Vocabulaire de la psychanalyse, P U F, 1967

18.Langlois, J. Transmissions de la vie psychique entre générations (Part 1). Canadian J. Psychoanal., 1997  5:29-49