Cum se fac si se desfac gandurile!?
[Valentin Miu]
Cum se fac si se desfac gandurile?
In timp ce urcam pe o panta abrupta, vorbeam, spuneam glume si ne simteam bine. E adevarat ca era o ceata destul de deasa, asa cum numai pe munte iarna poate fi. Stiam ca putin mai sus ninge, dar inca nu ajunsesem acolo. Cu fiecare pas pe care il faceam se instala inauntru o epuizare pe care nu o gandeam si, cred ca in prima faza, nici macar nu o simteam. Doar asezam pas dupa pas, asa cum se urca la varf, incet si sigur, pentru ca stiam ca intotdeauna ajung pe varf. De data asta insa, a fost altfel!
Da, am urcat pana cand am simtit ca corpul meu nu imi mai recunoaste mintea…sau o fi fost invers?! Am urcat pana cand am zis ca nu mai pot si trebuie sa ma intorc inapoi…pentru ca desi ma uitam inainte, nu mai vedeam nimic. Imi spuneam “e prea departe” dar nu mi-era clar ce era prea departe si cat de departe. Am simtit puternic nevoia sa mananc ceva, dar nu aveam nimic.
Si m-am intors. Dar nu doar ca m-am intors de pe traseu…chiar mintea mea s-a intors de pe traseul ei si a inceput sa arunce ganduri…cuvintele imi ieseau pe gura in incercarea de a face liniste inauntru. Dar linistea era ne-numita…voiam doar sa imi linistesc interiorul din acel ceva ce il cuprinsese subit.
Nici nu-i de mirare ca am ramas singur, coborand, pas cu pas. Imi spuneam ca stiu unde cobor…stiam copacii…stiam drumul…stiam tot. Doar ca pasii nu m-au mai stiut pe mine! Am ridicat capul din pamantul acoperit de frunze…si mi-a placut ce vedeam…padurea mea draga! Nu mai puteam merge, nu mai puteam respira decat daca stateam pe loc…si nu mai stiam unde m-au dus pasii.
M-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta…in mine se infiltra un zambet necunoscut si straniu…zambeam pentru ca nu stiam unde sunt si nici pe unde ar trebui sa merg. Vedeam verdele stins si multe nuante de maroniu in jurul meu si am mers incotro m-au dus pasii. Ma bombardau imagini ale unei lumi pustii…ale unui pericol ce deocamdata nu se arata de dincolo de privirea mea…corpul meu se relansase si avea energie de parca tocmai se odihnise…dar mintea…mintea nu se putea orienta, caci nu recunostea nici o borna. Gandurile mi se desfacusera!
Mult timp m-am intrebat cum sa facem ca experientele pe care le traim sa fie ale noastre. Cred ca multora li se pare o intrebare absurda, insa atunci cand vezi multi oameni care pare ca au vieti minunate, bogate, implinitoare insa…insa prea putin din bogatia ce se arata ajunge inauntrul lor, n-ai cum sa nu te intrebi…ce ii impiedica sa se simta pe deplin plini de experientele lor?
Ma intreb pentru ca stiu ca atunci cand prin mintea noastra trec imagini, ganduri, ele nu sunt neaparat hranitoare…ci pot pluti asa cum plutesc obiectele intr-o nava spatiala unde gravitatia are datele modificate. Pentru a se transforma in ceva hranitor e nevoie de un tip anume de interactiune intre aceste imagini si ganduri, nu doar intre ele…ci si intre ele si acel ceva ce suntem cumva…noi. Desigur ca este un proces misterios, proces pe care Bion l-a denumit functie alfa – denumirea ca atare nu are nici o relevanta…ci procesualitatea inspre care indreapta atentia. De altfel, a folosit aceasta expresie tocmai pentru a lasa un pic de incertitudine sa musteasca de jur imprejur.
Cred ca putem reformula intrebarea de mai sus astfel…cum devin gandurile, idei ale noastre? Sau cum sunt subiectivizate gandurile?
Trebuie sa va spun inca de la inceput ca atunci cand gandurile fara ganditor devin ideile noastre, ele au cumva nevoie de un spatiu mai mare pentru existenta lor…ce vreau sa transmit este ca procesul prin care functia alfa transforma elementele beta presupune cresterea mentala. Atentie, nu maturizarea sau dezvoltarea psihica, ci cresterea mentala.
Elementul cel mai important in ecuatia despre care vorbim este atitudinea pe care o avem in fata frustrarii, adica a durerii pe care o traim atunci cand dorintele nu ne sunt indeplinite. Aceasta stare dureroasa poate fi depresie, persecutie, disperare, sentiment de invidie, vinovatie, anxietate acuta, lipsa de speranta, etc. Deci intrebarea este ce facem atunci cand intalnim asemenea stari dureroase; si este o intrebare pertinenta pentru ca de raspunsul la aceasta intrebare se leaga firul povestii.
Sa presupunem prima oara, ca reactia in fata frustrarii este evitarea pentru ca apare credinta ca durerea este prea mare si va distruge mintea. Desigur ca noi nu gandim asa, iar acesta este doar un mod de a vorbi.
In situatia asta, tensiunea dinauntru totusi trebuie gestionata cumva, pentru ca inunda aparatul psihic, destabilizandu-l in feluri multiple.
Una dintre modalitatile de gestionare sunt descarcarile somatice, miscarile mimicii sau prin tuse, prin cascat sau stranut sau prin evacuarea vezicii. E de inteles ca ceea ce e descarcat este un continut asupra caruia persoana nu se poate gandi, este o exprienta emotionala pe care Bion a denumit-o element beta. Ele sunt obiectele nedigerate din mintea noastra…obiecte de diferite forme care atunci cand ating peretele mintii, il zgarie, il incomodeaza…sunt impresii senzoriale nediferentiate, care ii provoaca mintii o miscare de expulzie. Si prin intermediu identificarii proiective, aparatul mental chiar asta face – arunca obiectele grele si rele in mintea Celuilalt. Acum e important doar sa intelegem aceasta miscare de evitare si mai putin cum de e posibila identificarea proiectiva.
Bion crede ca pentru aceasta actiune este responsabila partea psihotica a personalitatii noastre, acea parte care, nici mai mult nici mai putin, uraste realitatea psihica si face tot ce poate ca spatiul intern sa nu fie populat cu elemente cu sens. Puteti intelege partea asta din felul in care functioneaza multe din institutiile noastre! Adica in imposibilitatea de a-si asigura o coerenta si consistenta interna!
…in acest moment am intrebat pe cineva – are vreun sens ce am scris? si mi-a raspuns: asta e o intrebare ne-bioniana!…asa ca am continuat sa scriu…
Puteti regasi aceasta parte si in expresia: “sa moara capra vecinului!” Invidia distructiva, expresie a urii, este cea care il face pe unul dintre vecini sa-si doreasca deschis distrugerea “achizitiilor”celuilalt vecin, in incercarea de a transfoma intreaga lumea, interioara si exterioara, intr-un desert fara urma de viata. Este marca mintii, victima a auto-distrugerii, ranita de apa vietii!
Pentru ca simturile permit aducerea in lumea interna a unor continuturi greu sau de negandit, incepe lupta impotriva lor. Astfel sunt atacate nu doar continuturile care ajung inauntru, ci insasi structura psihica ce permite acestora existenta inautru: perceptiile, atentia, memoria si propria constiinta. Efortul este de a rupe lumea interna de lumea externa, de a o izola si proteja pe cea dintai de chinuitoarele impresii care nu se lasa agitate in motorul mintii. Aceste impresii, ne spune Bion, sunt acele elemente beta care formeaza matricea gandirii, insa fara a fi inca ganduri. Atacul impotriva lor din partea psihotica a personalitatii are ca scop golirea mintii, consecinta fiind incapacitatea de a invata din propria experienta (acesta fiind distrusa de cum ajunge in spatiul intern, iar resturile expulzate in exterior). Procesul invatarii este astfel inghetat.
Transformarea impresiilor insa este vitala pentru buna functionare psihica, precum si pentru buna adaptare la lumea externa.
Astfel, acest cumul nediferentiat de date brute, amestec al mentalului cu somaticul, trebuie sa sufere influenta misterioasei functii alfa, care le coaguleaza, le uneste si contopeste, pentru ca rezultatul sa fie o imagine vizuala interna. Este genul de imagine care apare in visele noastre, si de aceea Bion a denumit procesul prin care asemenea imagini apar, reverie. Aceasta presupune decizia de a nu evita frustrarea inerenta.
Trebuie sa subliniez ca aceste imagini inca nu au ajuns la stadiul de formulare lingvistica…inca nu pot fi verbalizate si nu au un sens al lor, despre ele nu se poate inca reflecta. Altfel spus, exista o cerinta clara ca experienta emotionala sa fie procesata inainte de a capata o forma in minte, iar mai apoi sa poata fi gandita si in cele din urma, inteleasa.
Doar prin acest tip de procesare subtila, despre care nu putem spune prea multe, o emotie poate deveni un simbol, simbolul poate fi apoi visat, visul poate fi povestit, povestirea poate fi interpretata, iar interpretarea poate oferi subiectivitate, adica un spatiu intern in care obiectele interne au sens dar mai ales, un spatiu in care mintea se poate gandi la ea insasi si poate transforma experienta emotionala in gandire.
Bion ne spune ca daca o experienta nu urmeaza acest traseu, nu exista o perceptie emotionala subiectiva a lumii externe. Am avea de-a face cu o lume a obiectelor care plutesc de colo-colo…in care sensul lipseste, iar diferentierea intre sus si jos nu poate fi facuta. Aceasta functie alfa aduce viata in obiecte straine, le transforma in experienta despre care stii ca e a ta.
*
M-am ratacit in padure. Ma uit cu mirare la propria mea minte si ii zic – Te-ai ratacit intr-un loc pe care il cunosti! Ai invatat de la Freud ce inseamna angoasa-semnal si ti-ai jucat o partitura cu multe substraturi, dar ai jucat-o intr-un spatiu sigur pentru tine, ca si cum ai fi vrut sa-mi atragi atentia asupra celuilalt spatiu, ca si cum m-ai fi pregatit pentru neprevazutul ce-avea sa vina. M-ai lasat ratacit ca sa pot gasi, inca o data, drumul inapoi Acasa!
Ce exercitiu minunat!
